În ciuda glumelor sale nesărate şi (adesea) fără perdea, un film în care joacă Robin Williams este dacă nu altceva, măcar distractiv. Adică, râzi până nu mai poţi, apoi ieşi de la film în stradă unde unul e gata-gata să te calce cu maşina, te fereşti de el călcând într-o ciocolată topită pe trotuar, încerci să te ştergi pe pantofi de iarba de alături, dar constaţi că cineva şi-a lăsat câinele să-şi facă nevoile acolo… şi-ţi dai seama că lumea de râs a rămas între cei patru pereţi dintre care ai ieşit, bun venit înapoi în lumea reală!
License to Wed nu intră în categoria filmelor tipice pentru Robin Williams. Ori nu-i lăsat să-şi „facă de cap” de către un regizorul Ken Kwapis (care face o treabă mai bună în show-urile „The Bernie Mac Show”, „Malcolm in the Middle”, „The Office”), ori nu a fost în formă pe tot parcursul filmărilor (ceea ce e aproape imposibil!). M-am aşteptat mai mult şi de la Mandy Moore (despre care încerc să văd dacă nu-mi place mai mult ca cântăreaţă).
Filmul ne prezintă doi tineri care-s gata să se căsătorească (Moore în rolul lui Sadie Jones şi John Krasinski în rolul logodnicului lui Moore, Ben Murphy). Preotul bisericii catolice la care aparţine Sadie (Reverend Frank alias Robin Williams) le cere tinerilor logodnici ca înainte de căsătorie să treacă prin câteva cursuri de pregătire. Pe parcursul acestora, cei doi vor fi învăţaţi să îngrijească copii mecanici din plastic, să-şi renege părinţii, să se certe unul cu celălalt (de când au nevoie viitori căsătoriţi să înveţe să se certe…?), şi alte chestii cu manipulări şi umilinţe. Desigur că aceste cursuri sunt urmărite îndeaproape de Părintele Frank, care cu ajutorul unui copil (jucat de Josh Flitter) împânzeşte cu microfoane dormitorul logodnicilor, şi le urmăreşte fiecare pas şi acţiune. „Focul încercării” este din ce în ce mai fierbinte, până când cei doi se decid că nu sunt meniţi unul pentru celălalt. Mă rog, cel puţin temporar.
Totul e bine când se sfârşeşte cu bine! Adică, filmul acesta, cu cât se sfârşeşte mai repede, cu atât mai bine! Scenele sunt fabricate dintr-un material dezlipit de realitate, care nu se potriveşte nici măcar cu imaginaţia. Umorul este fad, tras de păr. Reverendul Frank este portretizat atât de aproape de imaginea beteagă recent aruncată asupra preoţimii catolice de scandalurile cu abuzurile de copii, încât te scuturi a scârbă. Metodele lui de a preda cele zece porunci, de a se ruga pentru vindecarea cuiva şi de a profera mereu înjurături şi expletive sexuale completează un portret de faţă bisericească care nu poate fi atârnat nici pe pereţii bordelurilor.
Adică, nu zic că nu ar fi bine ca biserica să intervină prin a face ceva ca să prevină creşterea ratei divorţurilor, dar nu cu metodele lui Rev. Frank! Şi nu zic că logodnicii nu ar trebui să se abţină de la sex până după căsătorie, dar s-o facă fără prezenţa părintelui Frank în dormitorul lor!
În rest, filmul este lipsit de orice lucru pozitiv (în afară de sfârşit, desigur, când te ridici repede, îţi iei haina şi pleci pe furiş să nu te vadă cineva că ţi-ai cheltuit banii la porcăria asta!).
I-aş da o jumătate de stea din patru, dar sunt zgârcit! Dacă aş face-o, aş crea nemulţumire din partea unor filme care merită numai o jumate de stea! Aşa că, nu-i dau nimic şi nu vă sfătuiesc nici pe voi să-i daţi ceva: nici măcar o privire!
