We Own The Night (2007)

Pe la jumătatea filmului mi-am dat seama că sunt (parţial) într-o povestire de genul „fiului risipitor”.  Genul acesta de povestiri captivează înadată, deoarece este ceva în noi ce ne face curioşi despre dramele altor familii.

Familia cu pricina este alcătuită dintr-un tată, şef la poliţie (Burt Grusinski jucat de Robert Duval) şi doi fii (fiul mai mare, Joseph, jucat de Mark Wahlberg, poliţist de frunte, călcând pe urmele tatălui său; fiul mic, Bobby, jucat de Joaquin Phoenix, oaia neagră).  Bobby a lepădat numele de familie al tatălui şi l-a adoptat pe cel al mamei, de Green.  În timp ce tatăl său şi fratele mai mare se străduiesc să lupte împotriva corupţiei, vânzătorilor de droguri, crimelor, Bobby este manager de bar de noapte pentru un rus, reprezentant al mafiei ruseşti (Marat Bujayev jucat de Moni Moshonov).  Bobby duce o viaţă de plăcere alături de prietena sa foarte sexy, Amada (Eva Mendes): băutură, distracţii, glume, râset, dans şi ocazional, consum de droguri.  Barul lui Bobby este de fapt cartierul general al unui mare distribuitor de droguri, Vadim (Alex Veadov), nepot al protectorului lui Bobby, bătrânul Bujayev.

The Assassination of Jesse James… 2007

M-am aşezat liniştit în faţa monitorului meu de 24 de ţoli să mă uit la un western: cel cu titlul de mai sus.  Două ore şi patruzeci de minute mai târziu, mă ridicam înţepenit şi plictisit de la un film luuung (poate mai trebuie să adaug câţiva de „u” ca să fiu mai precis), care nu mi s-a părut deloc genul western şi care în afară de câteva minute la început şi mai ales la sfârşit, s-a tot lălăit în mod neinteresant prin tot felul de acţiuni şi personaje secundare, ne-esenţiale (zic eu) în desfăşurarea acţiunii.

Apoi, aş fi vrut mai multe explicaţii cu privire la personajele principale.  O incursiune mai adâncă în viaţa, caracterul şi formarea lui Jesse James (jucat bine de Brad Pitt) şi a ucigaşului său, Robert Ford (jucat de asemenea bine de Casey Affleck).  Curios de cele de mai sus, a trebuit să mă reped până la bibliotecă să împrumut niscaiva cărţi ca să aflu mai multe despre cei doi, când filmul ar fi putut face foarte bine revelaţia în 2 ore şi peste cât ţine.  Dar, cum ziceam, n-a făcut-o. 

Nu ştiu cum a ajuns Jesse atât de faimos, cum a dat în paranoia spre sfârşitul prematur al vieţii sale, cum de a ajuns Robert Ford să-l urască (mai bine zis, cum a degenerat în ură stima şi admiraţia cu care i s-a alăturat banditului la începutul filmului – să nu uităm că-n admiraţia sa, Robert ţinea sub pat o cutie cu lucruri, poze şi tăieturi din ziare plus câteva cărţulii care vorbeau despre Jesse) şi cum de a ajuns până la urmă să fie considerat un laş, deoarece, în imediat primele zile de după uciderea lui Jesse, Ford a fost adulat ca erou.

Oricum, ceea ce mi se pare că a reuşit să facă filmul, subtil deşi superficial, este de a demonstra încă o dată (dacă mai era necesar) cum transformă lumea un caracter reprobabil ca acela al unui tâlhar de teapa lui Jesse în erou popular.  Fenomenul acesta este mai viu şi mai prezent printre noi astăzi mai mult decât oricând, când altfel de tâlhari (staruri de cinema, personalităţi politice, sportivi sau alţi oameni din lumea distracţiilor) devin idolii noştri fără nici o acoperire morală sau de caracter.  Lumea pierde multe ore în faţa TV-urilor sau citind tot felul de reviste dubioase, urmărind viaţa, escapadele şi non-sensurile unor pitici morali.

În sfârşit, două-trei rânduri despre acţiune: suntem introduşi de către regizorul Andrew Dominik în lumea fraţilor James, Frank (Sam Shepard) şi Jesse.  Mare parte din foştii membrii ai bandei de tâlhari erau morţi sau pe la tot felul de închisori.  Fraţii se află înainte de ultima lor lovitură, atacarea şi jefuirea unui tren.  Ca membri ai bandei sunt adunaţi tot felul de oameni de prin ´prejur.  Printre ei, îşi oferă serviciile şi foarte tânărul Robert Ford.  Respins iniţial de Frank dar acceptat mai târziu de către Jesse, Robert va fi când cu banda când în altă parte.  Fratele lui Robert este şi el membru în bandă şi probabil că prezenţa sa acolo este menită să fie ca punct de contact al lui Robert.

Jesse lipseşte din mare parte a mijlocului filmului, care se ocupă de alte personaje minore, neinteresante.  Reapare la sfârşit când ne este prezentat cu un caracter ciudat: pe de o parte, pare un soţ bunşi un tată iuibitor al celor doi copii ai săi, dar este şi paranoic şi cu accente de demenţie.  Soţia lui Jesse (Mary-Louise Parker) apare puţin de tot şi vorbeşte şi mai puţin.

Robert şi cu fratele său sunt ultimii rămaşi cu Jesse (ceilalţi complici au fost fie eliminaţi, fie prinşi de poliţie).  Robert a participat la o luptă internă între unii membri ai bandei şi cu această ocazia a primit „botezul de foc”, adică a împuşcat mortal pe unul dintre bandiţi.  Asta pare să fie fapta care-l arondează definitiv tâlharilor.  Robert începe să tânjească după faimă dar locul este ocupat de Jesse.  Aşa cum spuneam, inexplicabil el începe să-l urască pe Jesse, şi se duce la poliţie pentru a turna pe unii dintre complici şi pentru a le promite predarea pe tavă viu sau mort a lui Jesse.

Jesse a început să facă curăţenie printre tâlhari: caută pe cel vinovat de dispariţia unora şi de prinderea altora.  Aflat acasă la Jesse, Robert încearcă să-şi convingă fratele să devină complice în prinderea sau asasinarea lui Jesse.  Acesta acceptă într-un târziu dar nu ni se spune cum şi de ce.  În sfârşit, într-o zi în urma unui dialog între Jesse şi Robert, cel dintâi înţelege că Robert îi caută moartea.  De ce nu se apără, iar nu am înţeles.  Jesse se dezarmează şi se urcă pe un scaun să îndrepte un tablou; în sticla acestuia îl vede pe Robert cu pistolul scos şi aţintit asupra lui.  Glontele îi curmă viaţa.

Robert devine celebru peste noapte.  Doar că celebritatea este scurtă şi curând lumea îl urăşte pentru omorârea laşă pe la spate a lui Jesse James.  Robert se va retrage împreună cu soţia sa (trecuseră zece ani de la evenimente) la o periferie de oraş unde a cumpărat un local.  El preferă să-şi trăiască zilele în tăcere şi linişte.  Asta până şi el sfârşeşete de un glonţ răzbunător venit din partea unuia care avea ca singure obsesii admiraţia pentru Jesse James şi dispreţul pentru laşul Robert Ford.  Căuta şi acest biet om faima într-un fel în care era evident că nu se ajunge la ea.

Mi-am cumpanit bine steluţele într-o mână şi alta şi-i ofer filmului doar vreo două din patru.  Asta pentru că-s inimos.  Şi pentru filmarea unor peisaje frumoase, pentru care i-aş da lui Roger Deakins mai multe stele decât am.

This is England – 2006

Filmul priveşte cu peste 25 de ani înapoi, la un fenomen social (skinheads) şi la trasnformarea acestuia dintr-o gaşcă de tineri nonconformişti într-o mişcare neo-nazistă cum este cunoscut astăzi. Centrul întâmplărilor este însă copilul de 12 ani Shaun (Thomas Turgoose), care se asociază cu o gaşcă de skinheasds în perioada în care unele grupări cad sub controlul naţionaliştilor.

The Bucket List

Din când în când e bine să ni se amintescă, după teme ca iubirea, răzbunarea, dreptatea, și altele, tema morții.  Adică, noi suntem așa de fragili ca niște molii și ne ducem atât de repede, la o ușoară adiere de cancer sau alte maladii.  Filmul The Bucket List ar vrea să ne amintească că boala care nu a cruțat încă pe nimeni poate lovi pe neașteptate și pe cel puterd de bogat cât și pe cel sărac.

Edward (Jack Nicholson) este proprietar de spitale și extrem de bogat.  Ca (aproape) orice „self made millionaire” este de asemenea încrezut, obraznic, bădăran, cinic și nesimțit.  Spitalele sale au toate câte două paturi pe salon, politică pe care Edward o susține până-n pânzele albe.  Așa că, atunci când Edward este diagnosticat cu cancer, este spitalizat într-o instituție de-a sa, într-o cameră cu două paturi, celălalt pat fiind ocupat de un negru, Carter (Morgan Freeman).  Carter nu e bogat; a fost de meserie mecanic auto, dar visul pe care l-a avut în tinerețe de a termina o facultate, întrerupt de vestea că tânăra sa soție este însărcinată, drept care tatăl copilului trebuie să înceapă neîntârziat să câștige pâinea pentru familie, l-a continuat printr-o citire și auto educare avidă.  Carter este opusul lui Edward din toate punctele de vedere: Carter este căsătorit cu aceeași femeie de peste 40 de ani, Edward a fost căsătorit și divorțat de patru ori.  Carter are lângă el familia, Edward este singur, ajutat doar de un asistent care-i înghite toate măgăriile (și nici măcar nu știm pentru ce!).  Carter citește și se educă în continuare, Edward nu citește decât reviste dușucheate și e interesat doar de sport.  Carter este credincios, Edward este un sceptic 100%.

Bogatul și săracul, incultul și cultul au însă aceeași boală (cancer) și amândoi află în spital că mai au de trăit între șase și douăsprezece luni.  După ce inițial erau fiecare deranjat de celălalt, soarta comună, suferințele asemănătoare, inteligența lui Carter și diagnosticul îi fac pe cei doi să înceapă să comunice și chiar să se împrietenească.  Carter avusese în puținul timp de studenție un profesor ce le dăduse ca temă de casă alcătuirea unei liste de lucruri pe care ar fi vrut să le facă fiecare dintre subiecți înainte de moarte.  Așa că, după aflarea veștii că mai are puțin de trăit, Carter se apucă de alcătuit în scris o astfel de listă.  Edward descoperă lista și intră și el în joc, completând-o cu lucruri care i se par lui demne de a fi făcute înainte de moarte.

Pe lista celor doi apar astfel dorințele de a călători spre destinații exotice (Taj Mahal, piramide, Riviera Franceză, safari, Himalaia), de a sări cu parașuta, de a conduce un Ford Selby sau o Barracuda pe o pistă de curse, să ajute un complet necunoscut sau de a săruta cea mai frumoasă femeie.  Este evident că Edward participă la listă cu lucruri pe care ar trebui Carter să le facă, și pe care el, Edward le va facilita lui Carter punându-și la dispoziție banii, relațiile și jetul personal, ajutând astfel un necunoscut.

Din clipa în care începe urmărirea punctelor de pe listă, filmul m-a pierdut pe mine.  Am pornit la vizionare, frecându-mi mâinile și pregătit (după citirea altor comentarii) să fiu emoționat la lacrimi, dar nu am fost.  Dimpotrivă, nu am simțit nici o emoție decât la spiciul de la sfârșit al lui Edward rostit cu ocazia înmormântării lui Carter.  Mi s-a părut ca ceea ce ar fi trebuit să constitue muzica de fundal a acestei întâlniri cu seriozitatea morții, a devenit atât de gălăgioasă încât a acoperit orice posibilitate de meditare, de introspecție sau conversație.  Chiar și temele mari abordate de cei doi în periplul lor (tema credinței într-un Creator, de exemplu) sunt abordate superficial și lasate într-o doară.  Tema credincioșiei în căsnicie (Carter este credinsios soției sale Virginia, rol jucat de Beverly Todd, chiar și atunci când Edward îl tentează la un restaurant cu o curvă de lux, în timp ce pentru Edward căsnicia a fost ceva de ce își amintește doar în bătaie de joc) este poate mai bine subliniată chiar decât cea a morții și a pregătirii pentru marea călătorie.

În timp ce talentul lui Freeman produce o jucare de rol autentică și solidă, Nocholson a deviat mereu spre scheme de-a sale cu care deja ne-a saturat în alte filme (vezi Anger Management, About Schmidt și As Good As It Gets, ca să numesc doar câteva).  Să nu mai vorbim despre faptul că ceea ce pot face Edward și Carter cu banii celui dintâi, este doar bun de filmele de la Holywood… nu și de viața reală!

Împins de Edward la tot felul de „puncte” de pe listă, Carter își imaginează că acum prietenia și apropierea de Edward îi permite să-i plaseze și el un punct: Edward are o fiică dintr-una din căsătoriile sale, pe care nu a mai văzut-o de ani de zile.  Carter aranjează ca la sfârșitul călătoriei lor, cei doi să fie duși cu mașina la casa fiicei lui Edward.  Acesta, când vede unde a fost dus, explodează în stilul caracteristic… și drumurile celor doi se despart.  Carter nu va mai trăi mult: întors acasă, în timpul pregătirii unei scene intime cu soția sa, Carter are un ultim atac.  Metastaza i-a atins creierul.  Edward aude că prietenul lui este din nou spitalizat, și îl vizitează de ultima oară.  Carter va muri în timpul operației.

După moartea lui Carter, Edward merge și se împacă cu fiica sa; aceasta are o fetiță, pe care Edward o îmbrățișează și o pupă, sărutând astfel cea mai frumoasă femeie din lume!  Apoi ține un discurs scurt dar emoționant la înmormântarea lui Carter.  Vocea lui Freeman, care a început povestirea aceasta, o va continua cu epilogul lui Edward.

Cum ziceam, nu am rămas impresionant de producția aceasta, și cred că regizorul (Rob Reiner) a pierdut ocazia de a ne pune serios pe gânduri cu ce-am face dacă am ști că mai avem de trăit doar câteva luni.  (Unul a fost întrebat ce ar face dacă ar ști că mai are de trăit doar 4 săptămâni, și a răspuns că s-ar duse la soacă-sa: acolo cele 4 sătămâni i-ar părea un an!).  Rămâne să ne gândim la asta pe cont propriu, în timpul nostru liber de cugetare, nu în cel al filmului The Bucket List.  Eu am avut impresia că am urmărit mai degrabă un nou film cu Walter Matthau și Jack Lemmon în stilul The Odd Couple.

Îi dau filmului 2 stele și jumătate din patru.