The Chorus – 2004

Regizorul Christophe Barratier şi scenaristul Philippe Lopes-Curval au creat un film pentru toţi iubitorii de happy ending, de povestiri lacrimogene şi pentru cei ce cred că, în cele din urmă, binele învinge răul.

Povestirea se întâmplă în Franţa anilor de după al doilea război mondial, într-un internat de băieţi.  Unii au fost plasaţi acolo de părinţi ce nu i-au putut creşte singuri, şi unii sunt orfani.  Internatul are puţin personal.  Acesta se roteşte cu viteză mare, în afara directorului Rachin (François Berléand) care este un zbir insensibil, brutal, cu o palmă ce plezneşte fără milă, şi cu o atitudine dură faţă de toţi, inclusiv faţă de cei ce muncesc în internat.  Filmul începe cu un celebru dirijor (Pierre jucat de Jean-Baptiste Maunier) care cu ocazia îngropării mamei sale primeşte vizita unui fost amic din copilărie.  Ambii au fost găzduiţi la internat şi acum îşi reamintesc de o perioadă din copilăria lor, prin intermediul memoriilor unui supraveghetor de la Internat, Clément Mathieu (Gérard Jugnot) care a sosit la internat cu o valiză plină de partituri muzicale şi care a alcătuit un cor de copii.

Clément este un muzician ratat, care eşuează în serviciul acesta ca-n ultima şansă a vieţii.  Aici este între ciocan şi nicovală: pe de o parte, este directorul şcolii, bruta, iar de cealaltă, copiii care sunt răi, nedisiplinaţi, obraznici, jucând personalului feste care pot avea efect mortal, bătându-şi joc unii de alţii şi de toţi.  Clément are metode de educare diferite.  În aparenţă, el se alătură copiilor contra directorului, dar în realitate, încearcă să le dea de lucru cu scopul de a-i abate de la obiceiurile lor.  Le propune să cânte.  După un scenariu încercqat în atâtea filme şi reuşit, Clément reuşeşte în tentativa sa.  Ba chiar copii ajung să-l îndrăgească pe Clément şi când acesta este în cele din urmă concediat, unul dintre copiii cei mai tineri se duce după el.  Clément îl va creşte şi acum el este prietenul lui Pierre, cel ce aduce jurnalul cu memoriile.

În scenele din internat Pierre este unul dintre personajele principale.  Clément îi descoperă vocea de înger, îi frânge încăpăţânarea, o convinge pe mama acestuia să-l dea la academia de muzică, şi de fapt Clément se îndrăgosteşte de mama lui Pierre, deşi aceasta nu-i împărtăşeşte sentimentele.

Istorisirea aceasta va inspira pe orice privitor.  Chiar dacă ai văzut alte filme după aceeaşi reţetă, şi de la început deduci sfârşitul, călătoria ta spre final va fi plăcută.  Două stele şi jumătate din patru.

Juno – 2007

De mult nu am mai văzut un fim cu un scenariu atât de bine făcut și credibil.  Mi se pare că realitatea nu este diferită de ceea ce s-a portretizat în film.  Limbajul tinerilor era contemporan, vestimentația, și problemele redate, absolut rupte din realitate și împachetate după o rețetă care te-a făcut să urmărești cu interes acțiunea de la un capăt la altul.  Toate temele dezbătute de această comedie romantică sunt de actualitate.  Felicitări lui Diablo Cody pentru scenariu și regizorului Jason Reitman pentru realizare.

În sală aveam oameni care râdeau sau vărsau lacrimi, de la caz la caz în funcție de scene.  Aceștia erau cu toții oameni care cam asta le era meseria, de a merge și a privi filme pentru a scrie despre ele.  Adică, nu erau novice care să se lase ușor purtați de emoții!  Și am părăsit sala cu convingerea că filmul a descris până la urmă răscumpărarea unui rău, printr-o faptă extrem de bună.  De asemenea am plecat cu sentimentul că filmul va veni puternic din urmă și va lua câteva Oscaruri (acum când public, se știe deja că singurul Oscar a fost luat pentru scenariu).

O elevă de 16 ani pe nume Juno (Ellen Page) vrea să experimenteze actul sexual și alege pentru aceasta un prieten de-al ei de la școală, pe Paulie (Michael Cera).  Paulie nu-i nici cel mai sexy băiat, nici cel mai la modă în școală: este ceea ce la noi se cheamă „nerd” (tocilar).  Juno rămâne însărcinată.  Este gata să avorteze, dar cumva în anticamera medicului de la clinica de avorturi se răzgândește: ea nu vrea să se potrivească cu toate celelalte paciente ce își așteaptă rândul.  Așa că la sfatul unei prietene caută într-un ziar ieftin de mică publicitate anunțuri de părinți ce vor să adopte copii.

Așa descoperă pe soții Vanessa și Mark Loring (Jennifer Garner și Jason Bateman), un cluplu care după ce au încercat câțiva ani să aibă proprii or copii și nu au reușit, au decis să adopte.  Vanessa este gata să adopte, iubește copiii la nebunie.  Mai târziu scena în care Vanessa se joacă cu o fetiță la un magazin, scenă urmărită de la un etaj de Juno este fenomenală.  Mark este un fost roker fără succes, care acum compune muzică pentru publicitate.  Acasă el are camera lui plină de chitări, discuri, reviste și filme din adolescența sa.

Juno va spune părinților ei despre sarcină (tata Mac MacGuff jucat de JK Simmons și mama Bren MacGuff jucată de Allison Janney).  Părinții, familie tipic americană cu un tată și o mamă fiecare la a doua lor căsătorie, trecuți prin atâtea în viață încât nimic nu mai este surprinzător pentru ei.  Primesc vestea sarcinii cu resemnare.  Nici măcar nu-l urăsc pe Paulie pentru că știu că în mod sigur sexul nu a fost ideea lui.  Acum nu este timpul de aruncat acuzații încoace și-ncolo, ci de decis ce-i de făcut cu copilul.  Juno are deja planul făcut, așa că Mac și cu fetița lui se vor duce să discute cu soții Loring.

Sarcina va decurge normal, adică ce se consideră normal pentru o fată de 16 ani care a rămas însărcinată din cauza unui coleg, care privește sarcina ca pe o mică inconveniență și care va continua să participe la cursurile școlii.  Prima vizită la sonograf ne deschide și mai mult înțelegerea cu privire la mama vitregă a lui Juno; femeie cu picioarele pe pământ, care nu-și apără pe nedrept fiica ce a greșit, dar știe că acum nu este timpul de a acuza ci de a găsi soluții, răspunde promt și cu asprime „predicii” sorei medicale care a executat procedura.

Juno va face câteva vizite la familia adoptivă: prima dată cu rezultatul sonogramei, altă dată sub alte motive.  Vanessa nu este acasă niciodată și aparențele ne fac să credem că infantilului Marc îi place de Juno.  Dar acțiunile lui Juno ne clarifică rapid unde stă inima ei.  Mai spre naștere, Juno află că Marc divorțează de Vanessa.  Dar o seară de gândire o va face să continue cu planurile de adopție, dacă vanessa vrea copilul și fără prezența unui soț în familia ei.

De fapt, perioada de sarcină face ca Juno să-și clarifice în mintea ei planurile de viitor.  Dincolo de fațada plină de viață, de o șmecherie naturală, cu un limbaj adecvat vremurilor și vârstei, isteață, frumoasă și în aparență dură, care nu s-ar încurca cu de-alde Paulie, se ascunde un caracter puternic, care în ciuda greșelilor ocazionale ia decizii serioase și competente, și care poate prin judecată și raționament determina ce dorește de la viață.  Astfel, stângaciul, tocilarul, retrasul, ne-popularul Paulie este evaluat de Juno la adevărata lui valoare.  Cu un astfel de om, bun și liniștit, care o susține în deciziile ei, care își asumă greșelile ea este gata să trăiască o viață întreagă și chiar să aibă și alți copii, desigur făcuți din dorință și nu din greșeală.  Scena de la spital, de după naștere, când copilul a fost dat Vanessei iar Paulie ce a participat într-o cursă de alergări la școală realizedază că Juno lipsește din tribune și fuge la spital în echipament de sport, pentru a o găsi pe Juno obosită, plângând în pat, este emoționantă.

În timp ce atitudinea lui Juno și a părinților ei vizavi de sex premarital, sarcină și avort este discutabilă, filmul este și o poveste de răscumpărare a unei greșeli.  Într-o vreme când în America sunt peste un milion cincisute de mii de copiii avortați în fiecare an, Juno găsește o soluție de preferat oricărui avort: adopția.  De asemenea filmul discută acuta problemă a tinerilor care-s activi sexual la vârste din ce în ce mai mici.  Rezultatele nu sunt doar sarcini nedorite ci adesea boli venerice și traume personale, familiale și sociale.

Actorii joacă decent dar rolul tuturor este suportiv rolului jucat de Ellen Page.  Chiar dacă nu acum, nu va trebui să ne mire dacă în viitor tânăra actriță va lua Oscaruri.  Cu astfel de performanțe, le va merita din plin.  Mi-a plăcut muzica simplă, ca din anii ´70 a lui Mateo Messina.

Dau filmului trei stele și jumătate din patru.  Și avertizez părinții că anumite scene, discuții și limbajul folosit nu este adecvat copiilor sub 12-13 ani.

License to Wed (2007)

În ciuda glumelor sale nesărate şi (adesea) fără perdea, un film în care joacă Robin Williams este dacă nu altceva, măcar distractiv. Adică, râzi până nu mai poţi, apoi ieşi de la film în stradă unde unul e gata-gata să te calce cu maşina, te fereşti de el călcând într-o ciocolată topită pe trotuar, încerci să te ştergi pe pantofi de iarba de alături, dar constaţi că cineva şi-a lăsat câinele să-şi facă nevoile acolo… şi-ţi dai seama că lumea de râs a rămas între cei patru pereţi dintre care ai ieşit, bun venit înapoi în lumea reală!

License to Wed nu intră în categoria filmelor tipice pentru Robin Williams. Ori nu-i lăsat să-şi „facă de cap” de către un regizorul Ken Kwapis (care face o treabă mai bună în show-urile „The Bernie Mac Show”, „Malcolm in the Middle”, „The Office”), ori nu a fost în formă pe tot parcursul filmărilor (ceea ce e aproape imposibil!). M-am aşteptat mai mult şi de la Mandy Moore (despre care încerc să văd dacă nu-mi place mai mult ca cântăreaţă).

Filmul ne prezintă doi tineri care-s gata să se căsătorească (Moore în rolul lui Sadie Jones şi John Krasinski în rolul logodnicului lui Moore, Ben Murphy). Preotul bisericii catolice la care aparţine Sadie (Reverend Frank alias Robin Williams) le cere tinerilor logodnici ca înainte de căsătorie să treacă prin câteva cursuri de pregătire. Pe parcursul acestora, cei doi vor fi învăţaţi să îngrijească copii mecanici din plastic, să-şi renege părinţii, să se certe unul cu celălalt (de când au nevoie viitori căsătoriţi să înveţe să se certe…?), şi alte chestii cu manipulări şi umilinţe. Desigur că aceste cursuri sunt urmărite îndeaproape de Părintele Frank, care cu ajutorul unui copil (jucat de Josh Flitter) împânzeşte cu microfoane dormitorul logodnicilor, şi le urmăreşte fiecare pas şi acţiune. „Focul încercării” este din ce în ce mai fierbinte, până când cei doi se decid că nu sunt meniţi unul pentru celălalt. Mă rog, cel puţin temporar.

Totul e bine când se sfârşeşte cu bine! Adică, filmul acesta, cu cât se sfârşeşte mai repede, cu atât mai bine! Scenele sunt fabricate dintr-un material dezlipit de realitate, care nu se potriveşte nici măcar cu imaginaţia. Umorul este fad, tras de păr. Reverendul Frank este portretizat atât de aproape de imaginea beteagă recent aruncată asupra preoţimii catolice de scandalurile cu abuzurile de copii, încât te scuturi a scârbă. Metodele lui de a preda cele zece porunci, de a se ruga pentru vindecarea cuiva şi de a profera mereu înjurături şi expletive sexuale completează un portret de faţă bisericească care nu poate fi atârnat nici pe pereţii bordelurilor.

Adică, nu zic că nu ar fi bine ca biserica să intervină prin a face ceva ca să prevină creşterea ratei divorţurilor, dar nu cu metodele lui Rev. Frank! Şi nu zic că logodnicii nu ar trebui să se abţină de la sex până după căsătorie, dar s-o facă fără prezenţa părintelui Frank în dormitorul lor!

În rest, filmul este lipsit de orice lucru pozitiv (în afară de sfârşit, desigur, când te ridici repede, îţi iei haina şi pleci pe furiş să nu te vadă cineva că ţi-ai cheltuit banii la porcăria asta!).

I-aş da o jumătate de stea din patru, dar sunt zgârcit! Dacă aş face-o, aş crea nemulţumire din partea unor filme care merită numai o jumate de stea! Aşa că, nu-i dau nimic şi nu vă sfătuiesc nici pe voi să-i daţi ceva: nici măcar o privire!

Enchanted (2007)

Sunt amator de desene animate, trebuie să recunosc! Dar, nu orice fel de desene! Nu pot înghiți decât o anumită cantitate de desene generate de computer! Cred că mi-am luat porția de Shrek, Ice Age, Open Season, sau altele care vi le amintiți! Nu pot spune că îmi plac deosebit, dar în lipsă de altceva și mai ales pentru a-mi forma o părere, mă uit și la ele. Doar că am crescut cu desenele animate desenate cu mână și tânjesc mereu după ele! Poți pune niște desene animate cu Tom și Jerry și m-ai pierdut… în fața televizorului! Și Disney sunt „vinovați” de niște desene de-alea grozave! Vorbind despre desene ce nu-mi plac, mai sunt și altele: alea cu The Simpsons, Family Guy, etc. Prefer să privesc Bambi, Lady and the Tramp, 101 Dalmatians, The Jungle Book, The Lion King, și altele.

Romancing the Bride (2005 – DVD)

Ce își dorea Mellisa (Laura Prepon) cel mai mult? Un soț cu o meserie bună și bănoasă, o casă într-o suburbie, copii reușiți, și poate un cățel. După ani de vise și pregătiri, acum era la o zi de împlinirea dorințelor: peste 24 de ore se va căsători cu Brian (Josh Randall), un avocat, într-o nuntă planificată până-n cele mai mici amănunte la un hotel din Mexic.

Doar că în dimineața din ziua precedentă nunții, Melissa se trezește într-o cameră de hotel, într-un pat cu un străin: un mexican local, pe nume Carlos (Matt Cedeno), care susține că el este soțul ei. Carlos are la îndemână și un certificat de căsătorie semnat de amândoi soții și un judecător local. Contrariată, Melissa, care nu-și amintește nimic despre noaptea precedentă, vrea să folosească cele 24 de ore rămase până la nunta planificată pentru a anula căsătoria cu Carlos. Acesta o iubește pe Melissa și nu vrea să cedeze.

O mulțime de piedici și situații neașteptate apar în calea Melissei, obstacolul cel mai mare fiind mama ei, Edwina (Carrie Fisher), o femeie energică, puternică, plină de voință, care controlează totul în raza ei de acțiune. Hilarul ar trebui să decurgă din acestea, dar nu apare decât forțat.

Mai târziu, Melissa își amintește de ce s-a căsătorit cu Carlos… Dar vă las pe voi să aflați, dacă aveți răbdarea să vă uitați până la capăt la un film căruia nu-i ofer decât ½ de stea din patru, pentru conținut vulgar, scene sexuale, indecență, limbaj frivol și o acțiune predictibilă. Doar Carrie Fisher mai încearcă să aducă un plus de valoare actoricească în film, dar din nefericire, ceilalți nu participă. Noroc că până la urmă învinge… dragostea! Deși este dificil până și pentru ea să învingă atâtea obstacole în 24 de ore! Dar, mă rog! În film, totul e posibil, nu?