An Unfinished Life – 2005

După numele actorilor, părea să fie o reţetă foarte reuşită.  Gândeşte-te, să ai pe Robert Redford şi Morgan Freeman în acelaşi film!  Mai adaugă le reţetă şi pe plăcuta (la privit) Jennifer Lopez şi gata succesul!  Sau, nu?  Păi, nu!  Un nu răspicat!  Filmul pare că vorbeşte despre un urs grizzly, care l-a rănit pe Mitch Bradley (Morgan Freema, un negru care l-a ajutat pe Redford şi acum, neputincios, trăieşte la ferma şi-n grija acestuia), urs care-i atacă vitele lui Einar Gylkison (Redford) şi pe care acesta vrea să-l împuşte.

Dar dacă-i vorba de un urs, atunci unde apare JLo în imagine?  Păi ea este nora lui Einar, aceea care a condus maşina când fiul lui Einar şi JLo se întorceau de undeva.  În timpul călătoriei a avut loc un accident în care fiul lui Einar şi-a pierdut viaţa, şi de atunci Einar este neîmpăcat cu soarta dar şi cu noru-sa pe care nu a vrut s-o mai vadă deloc.  Pe vremea accidentului JLo (Jean în film) era însărcinată cu fetiţa care acum are circa 9-10 ani (Griff pe nume, jucată de Becca Gardner).  Jean „călătoreşte” din amant în amant, cel de acum fiind foarte violent, drept care se decide să se întoarcă la socrul ei pentru un timp, ca să se pună pe picioare material şi moral.  Socrul o întâmpină cu răceală, habar nu are că este bunic, dar până la urmă acceptă şederea pentru o lună a nepoatei cu mama acesteia.

V-aţi prins deja!  Se va produce o împăcare între noră şi socru, împăcare intermediată de Griff şi relaţia dintre ea şi bunicul Einar.  Pe fondul acesta, apare mereu ursul, care este prins de către pădurari şi expus într-o cuşcă din satul din apropiere, doar că Mitch (Freeman), deşi a fost grav rănit de urs, doreşte ca Einar să meargă să-i dea drumul, pentru că ursul este urs, şi când l-a rănit a fost un accident, în timpul căruia ursul a făcut ceea ce fac urşii, adică atacă oameni!

Mă rog, totul e bine când se termină cu bine: accidentele sunt acceptate ca atare, şi-n cazul ursului, şi al morţii fiului lui Einar, şi-n toate alte instanţe.  Pacea eternă domină relaţiile de familie cândva alterate, iar ursul este liber ca.. un urs!  Trăiască ursul!

O stea din patru pentru filmul regizorului Lasse Hallstrom.

Downfall 2004

Primul film mai serios făcut despre Hitler în Germania este o capodoperă din toate punctele de vedere.  Doar întruchiparea monstrului umbreşte realizarea de excepţie.  Scenografia este de excepţie, prezentând fie un bunker în care Hitler şi acoliţii săi îşi petrece ultimele 10 zile înainte de sinucidere, fie un Berlin ale cărui clădiri sunt în ruină după interminabilul bombardament al ruşilor.  Scenele ruinelor ne amintesc de filmul The Pianist.

Regizorul Oliver Hirschbiegel ne prezintă un Hitler care nu mai este nici în controlul armatei, nici al propriei minţi, deşi urlă comenzi şi acuzaţii în stânga şi-n dreapta, şi mai este în comanda a zeci de simpatizanţi, care vor alege în cele din urmă să stea lângă iubitul lor furher şi să-l însoţească în moarte.  Astfel, realizarea lui Bruno Ganz, cel ce joacă rolul lui Hitler este excepţională.  În afară de vreo două scene în care Hitler pare a fi prezentat cu calităţi umane (cum ar fi alegerea unei secretare, Traudl Junge, (rol jucat de Alexandra Maria Lara) şi de scena în care Hitler îşi mănâncă ultima cină şi mulţumeşte bucătăresei, dictatorul este înfăţişat ca un dement, care crede în victorie în pofida evidenţelor contrare, care se bucură de uciderea a milioane de evrei, de care trebuia curăţata rasa umană, care crede în supravieţuirea celui mai puternic şi astfel, în sfârşit nu-i mai pasă de populaţia civilă (ar fi putut capitula şi salva astfel suferinţele berlinezilor, din care marea majoritate erau de-acum bătrâni, femei, copii şi răniţi, dar Hitler refuză să capituleze) şi afirmă că nu sunt apţi pentru a supravieţui, de aceea e drept să moară.

Una dintre scenele cele mai oribile şi greu de urmărit, dar care este necesară pentru a arăta fascinaţia unra cu Hitler şi influenţa acestuia asupra celor ce au crezut în el, este aceea în care soţia lui Goebbles îşi omoară cei 6 copilaşi.  După ce îi adorame cu un somnifer, le introduce în gură câte o fiolă de otravă, le-o sparge între dinţi, îi sărută pe frunte şi-i acoperă cu cearşaful.  De groază!  Apoi iese din dormitorul lor, şi joacă cărţi cu soţul ei…

Viaţa din bunker este prezentată în tot grotescul ei, în care dansul dezmăţat al unor bărbaţi şi femei, beutul până la nesimţire al altora, luminile ce se sting şi aprind intermitent în funcţie de bubuitul bombelor ce cad în distanţă, dar care se aude surd în subsolul de ciment, spaima şi nesiguranţa personajelor care-d totuşi subjugate de prezenţa lui Hitler, totul este extrem de bine redat.

În afară de scenele în care apar în film, viaţa  majorităţii subalternilor lui Hitler care i-au supravieţuit este redată la sfârşit prin scurte note explicative.

Un film de excepţie.  Îl recomand tuituror pasionaţilor de istorie, în special de istoria celui de-al doilea război mondial.  3 stele şi jumătate din patru.

Australia

Pe surt:
- Film de acţiune şi aventură, cu un amestec de suspens şi dragoste, în regia lui Baz Luhrmann.
- O doamnă din înalta societate britanică (Nicole Kidman) călătoreşte în Australia pentru a-şi confrunta soţul cu privire la o bănuită infidelitate.  La sosire ei, soţul este găsit mort şi ea se află în postura de a pierde ferma de vite sau a o pune pe picioare.  Mânată de ambiţie, eroina filmului se decide să ducă în portul Darwin circa 1,500 capete de vite, trecând printr-un teren săbatic şi neopitalier, precum şi confruntându-se cu împotrivirea oamenilor unui rival bogat şi care încerca să monopolizeze piaţa de vânzare a vitelor.  Cu ajutorul unui angajat (Hugh Jackman), de care până la urmă se îndrăgosteşte, doamna reuşeşte să ducă vitele la Darwin, doar pentru a face faţă unui alt pericol: atacul aviaţiei japoneze care tocmai a atacat cu succes Pearl Harbour.

Filmul este povestit de un copil, Nullah (Brandon Walters), care are mamă aborigenă şi tată alb.  Nullah ni-l prezintă pe bunicul său, King George (David Gulpilil) un vraci aborigen care are apariţii ciudate în momentele cheie ale filmului, încercând prin magie şi incantaţii să influneţeze în bine cursul evenimentelor.

Nullah trăieşte la ferma soţului lui Lady Sarah Ashley (Nicole Kidman), fiind fiul unui anagajat al acestuia (Neil Fletcher, jucat de David Wenham) şi al unei servitoare aborigene.  În deschiderea filmului asistăm la omorârea soţului lui Sarah Ashley cu o suliţă cu cap de sticlă (ca una din cele folosite de King George).  Suliţa lasă să se bănuiască că vraciul ar fi fost ucigaşul.  Mai mulţi oameni însă ştiu că ucigaşul este Neil Fletcher, care este intrus între anagajaţii fermei de către marele latifundiar, King Carney (jucat de Bryan Brown) cel ce încearcă să monopolizeze comerţul cu vite.

Sosirea lui Sarah Ashley în Australia este plină de umor, aristocrata potrivindu-se aici în ţinutul acesta dur ca nuca-n perete.  Imediat după sosire, Sarah îl întâlneşte pe Drover (Hugh Jackman), un fel de cowboy australian care nu are stăpân dar care-şi oferă serviciile de specialist în conducerea de mari cirezi de vite celui ce are nevoie de serviciile sale.  Cei doi nonconformişti, după un „duel” ce ţine o treime din film, vor ajunge să se îndrăgostească.  Sarah Ashley soseşte la ferma soţului doar pentru a participa la înmormântarea acestuia şi pentru a afla că nu infidelitatea l-a ţinut departe de ea ci lupta acestuia cu King Carney în încercarea de a-şi ţine ferma neînghiţită de fermierul avid.  Sarah se decide să îl sfideze pe King Carney, dându-l afară pe omul acestuia înfiltrat între anagajaţii fermei lor (Neil Fletcher) şi ducând în portul Darwin, la concurenţă cu Carney, 1500 de vite de care are armata nevoie.  Dover va ajuta la ducerea vitelor.  Echipa de „cowboys” este alcătuită din însuşi Dover, un aborigen prieten, câteva femei aborigene, un beţiv şi micuţul Nullah.

Dragostea se mişcă în film pe trei planuri: Ashley pentru Dover, Ashley pentru Nullah (ea nu poate avea copii dar va decide să-l înfieze pe metis) şi a lui Dover pentru Nullah.  De fapt, înfierea lui Nullah este îngreunată de faptul că politica guvernului australian este de a aduna toate corciturile şi de a le trimite pe o insulă unde, sub supravegherea unor preoţi, aceştia să fie educaţi.

Echipa aduce vitele la portul Darwin, aici reuşeşte să urce vitele pe vapor înaintea lui King Carney şi aproape totul se sfârşeşte cu bine… dacă filmul nu ar fi kilometric şi dacă japonezii nu ar ataca Darwin-ul împreună cu insula unde, metişii sunt supuşi procesului de educare, şi unde şi Nullah a ajuns, prins de autorităţi.  Dragostea dintre Sarah Ashley şi Dover întâlneşte şi obstacole, prilejuite de spiritul independent al cowboy-ului.  Cei doi se despart pentru a nu se mai întâlni niciodată.  Doar că Dover se duce să scape copiii de pe insula bombardată de japonezi, reuşeşte şi revine în Darwin tocmai când ultimul camion al unui convoi de evacuare este gata să părăsească portul.  Sarah face parte din acest convoi, cei trei se reunesc şi dragostea este în sfârşit împlinită.

Desigur că este extrem de dificilă urmărirea povestirii în câteva cuvinte.  Filmul este bine jucat de Kidman, Jackman, Walters şi ceilalţi.  Dar povestirea e prea lungă şi obositoare.  Chiar previzibilă de la un moment dat.  Întâmplări imaginare sunt plasate într-un context istoric real pentru a primi credibilitate.  Aparenţa sporadică şi magică a lui King George aduce irealul în povestire şi astfel se pierde credibilitatea acesteia.

Imaginea este de nota zece, artificiile impresionante, dar povestirii îi lipseşte ritmul şi fluenţa.  Amalgamul de politică, eros, epic, istorie şi artă este nereuşit.  Unora le va place mult, alţii (printre care şi eu) vor rămâne indiferenţi şi obosiţi.  Două stele din patru.  Cu indulgenţă.

Black Snake Moan – DVD (2007)

Peste coperta filmului aflat în magazinele de închirieri am trecut adesea cu privirea.  Dar coperta îmi sugera că este un film dintre acelea la care încerc să nu mă uit: încărcate cu scene sexuale şi fără nici o morală.  Apoi cineva mi-a spus că probabil că ar trebui să-l văd, că nu este ceea ce cred eu.  Şi aşa l-am închiriat şi m-am uitat.  Într-adevăr, cine ar fi închiriat un film ca acesta fără o copertă care să „vândă” filmul?  Pentru că pelicula regizorului Craig Brewer este despre doi oameni având fiecare problemele lor, ajutându-se unul pe altul să-şi refacă viaţa.

We Own The Night (2007)

Pe la jumătatea filmului mi-am dat seama că sunt (parţial) într-o povestire de genul „fiului risipitor”.  Genul acesta de povestiri captivează înadată, deoarece este ceva în noi ce ne face curioşi despre dramele altor familii.

Familia cu pricina este alcătuită dintr-un tată, şef la poliţie (Burt Grusinski jucat de Robert Duval) şi doi fii (fiul mai mare, Joseph, jucat de Mark Wahlberg, poliţist de frunte, călcând pe urmele tatălui său; fiul mic, Bobby, jucat de Joaquin Phoenix, oaia neagră).  Bobby a lepădat numele de familie al tatălui şi l-a adoptat pe cel al mamei, de Green.  În timp ce tatăl său şi fratele mai mare se străduiesc să lupte împotriva corupţiei, vânzătorilor de droguri, crimelor, Bobby este manager de bar de noapte pentru un rus, reprezentant al mafiei ruseşti (Marat Bujayev jucat de Moni Moshonov).  Bobby duce o viaţă de plăcere alături de prietena sa foarte sexy, Amada (Eva Mendes): băutură, distracţii, glume, râset, dans şi ocazional, consum de droguri.  Barul lui Bobby este de fapt cartierul general al unui mare distribuitor de droguri, Vadim (Alex Veadov), nepot al protectorului lui Bobby, bătrânul Bujayev.

The Assassination of Jesse James… 2007

M-am aşezat liniştit în faţa monitorului meu de 24 de ţoli să mă uit la un western: cel cu titlul de mai sus.  Două ore şi patruzeci de minute mai târziu, mă ridicam înţepenit şi plictisit de la un film luuung (poate mai trebuie să adaug câţiva de „u” ca să fiu mai precis), care nu mi s-a părut deloc genul western şi care în afară de câteva minute la început şi mai ales la sfârşit, s-a tot lălăit în mod neinteresant prin tot felul de acţiuni şi personaje secundare, ne-esenţiale (zic eu) în desfăşurarea acţiunii.

Apoi, aş fi vrut mai multe explicaţii cu privire la personajele principale.  O incursiune mai adâncă în viaţa, caracterul şi formarea lui Jesse James (jucat bine de Brad Pitt) şi a ucigaşului său, Robert Ford (jucat de asemenea bine de Casey Affleck).  Curios de cele de mai sus, a trebuit să mă reped până la bibliotecă să împrumut niscaiva cărţi ca să aflu mai multe despre cei doi, când filmul ar fi putut face foarte bine revelaţia în 2 ore şi peste cât ţine.  Dar, cum ziceam, n-a făcut-o. 

Nu ştiu cum a ajuns Jesse atât de faimos, cum a dat în paranoia spre sfârşitul prematur al vieţii sale, cum de a ajuns Robert Ford să-l urască (mai bine zis, cum a degenerat în ură stima şi admiraţia cu care i s-a alăturat banditului la începutul filmului – să nu uităm că-n admiraţia sa, Robert ţinea sub pat o cutie cu lucruri, poze şi tăieturi din ziare plus câteva cărţulii care vorbeau despre Jesse) şi cum de a ajuns până la urmă să fie considerat un laş, deoarece, în imediat primele zile de după uciderea lui Jesse, Ford a fost adulat ca erou.

Oricum, ceea ce mi se pare că a reuşit să facă filmul, subtil deşi superficial, este de a demonstra încă o dată (dacă mai era necesar) cum transformă lumea un caracter reprobabil ca acela al unui tâlhar de teapa lui Jesse în erou popular.  Fenomenul acesta este mai viu şi mai prezent printre noi astăzi mai mult decât oricând, când altfel de tâlhari (staruri de cinema, personalităţi politice, sportivi sau alţi oameni din lumea distracţiilor) devin idolii noştri fără nici o acoperire morală sau de caracter.  Lumea pierde multe ore în faţa TV-urilor sau citind tot felul de reviste dubioase, urmărind viaţa, escapadele şi non-sensurile unor pitici morali.

În sfârşit, două-trei rânduri despre acţiune: suntem introduşi de către regizorul Andrew Dominik în lumea fraţilor James, Frank (Sam Shepard) şi Jesse.  Mare parte din foştii membrii ai bandei de tâlhari erau morţi sau pe la tot felul de închisori.  Fraţii se află înainte de ultima lor lovitură, atacarea şi jefuirea unui tren.  Ca membri ai bandei sunt adunaţi tot felul de oameni de prin ´prejur.  Printre ei, îşi oferă serviciile şi foarte tânărul Robert Ford.  Respins iniţial de Frank dar acceptat mai târziu de către Jesse, Robert va fi când cu banda când în altă parte.  Fratele lui Robert este şi el membru în bandă şi probabil că prezenţa sa acolo este menită să fie ca punct de contact al lui Robert.

Jesse lipseşte din mare parte a mijlocului filmului, care se ocupă de alte personaje minore, neinteresante.  Reapare la sfârşit când ne este prezentat cu un caracter ciudat: pe de o parte, pare un soţ bunşi un tată iuibitor al celor doi copii ai săi, dar este şi paranoic şi cu accente de demenţie.  Soţia lui Jesse (Mary-Louise Parker) apare puţin de tot şi vorbeşte şi mai puţin.

Robert şi cu fratele său sunt ultimii rămaşi cu Jesse (ceilalţi complici au fost fie eliminaţi, fie prinşi de poliţie).  Robert a participat la o luptă internă între unii membri ai bandei şi cu această ocazia a primit „botezul de foc”, adică a împuşcat mortal pe unul dintre bandiţi.  Asta pare să fie fapta care-l arondează definitiv tâlharilor.  Robert începe să tânjească după faimă dar locul este ocupat de Jesse.  Aşa cum spuneam, inexplicabil el începe să-l urască pe Jesse, şi se duce la poliţie pentru a turna pe unii dintre complici şi pentru a le promite predarea pe tavă viu sau mort a lui Jesse.

Jesse a început să facă curăţenie printre tâlhari: caută pe cel vinovat de dispariţia unora şi de prinderea altora.  Aflat acasă la Jesse, Robert încearcă să-şi convingă fratele să devină complice în prinderea sau asasinarea lui Jesse.  Acesta acceptă într-un târziu dar nu ni se spune cum şi de ce.  În sfârşit, într-o zi în urma unui dialog între Jesse şi Robert, cel dintâi înţelege că Robert îi caută moartea.  De ce nu se apără, iar nu am înţeles.  Jesse se dezarmează şi se urcă pe un scaun să îndrepte un tablou; în sticla acestuia îl vede pe Robert cu pistolul scos şi aţintit asupra lui.  Glontele îi curmă viaţa.

Robert devine celebru peste noapte.  Doar că celebritatea este scurtă şi curând lumea îl urăşte pentru omorârea laşă pe la spate a lui Jesse James.  Robert se va retrage împreună cu soţia sa (trecuseră zece ani de la evenimente) la o periferie de oraş unde a cumpărat un local.  El preferă să-şi trăiască zilele în tăcere şi linişte.  Asta până şi el sfârşeşete de un glonţ răzbunător venit din partea unuia care avea ca singure obsesii admiraţia pentru Jesse James şi dispreţul pentru laşul Robert Ford.  Căuta şi acest biet om faima într-un fel în care era evident că nu se ajunge la ea.

Mi-am cumpanit bine steluţele într-o mână şi alta şi-i ofer filmului doar vreo două din patru.  Asta pentru că-s inimos.  Şi pentru filmarea unor peisaje frumoase, pentru care i-aş da lui Roger Deakins mai multe stele decât am.

This is England – 2006

Filmul priveşte cu peste 25 de ani înapoi, la un fenomen social (skinheads) şi la trasnformarea acestuia dintr-o gaşcă de tineri nonconformişti într-o mişcare neo-nazistă cum este cunoscut astăzi. Centrul întâmplărilor este însă copilul de 12 ani Shaun (Thomas Turgoose), care se asociază cu o gaşcă de skinheasds în perioada în care unele grupări cad sub controlul naţionaliştilor.

The Bucket List

Din când în când e bine să ni se amintescă, după teme ca iubirea, răzbunarea, dreptatea, și altele, tema morții.  Adică, noi suntem așa de fragili ca niște molii și ne ducem atât de repede, la o ușoară adiere de cancer sau alte maladii.  Filmul The Bucket List ar vrea să ne amintească că boala care nu a cruțat încă pe nimeni poate lovi pe neașteptate și pe cel puterd de bogat cât și pe cel sărac.

Edward (Jack Nicholson) este proprietar de spitale și extrem de bogat.  Ca (aproape) orice „self made millionaire” este de asemenea încrezut, obraznic, bădăran, cinic și nesimțit.  Spitalele sale au toate câte două paturi pe salon, politică pe care Edward o susține până-n pânzele albe.  Așa că, atunci când Edward este diagnosticat cu cancer, este spitalizat într-o instituție de-a sa, într-o cameră cu două paturi, celălalt pat fiind ocupat de un negru, Carter (Morgan Freeman).  Carter nu e bogat; a fost de meserie mecanic auto, dar visul pe care l-a avut în tinerețe de a termina o facultate, întrerupt de vestea că tânăra sa soție este însărcinată, drept care tatăl copilului trebuie să înceapă neîntârziat să câștige pâinea pentru familie, l-a continuat printr-o citire și auto educare avidă.  Carter este opusul lui Edward din toate punctele de vedere: Carter este căsătorit cu aceeași femeie de peste 40 de ani, Edward a fost căsătorit și divorțat de patru ori.  Carter are lângă el familia, Edward este singur, ajutat doar de un asistent care-i înghite toate măgăriile (și nici măcar nu știm pentru ce!).  Carter citește și se educă în continuare, Edward nu citește decât reviste dușucheate și e interesat doar de sport.  Carter este credincios, Edward este un sceptic 100%.

Bogatul și săracul, incultul și cultul au însă aceeași boală (cancer) și amândoi află în spital că mai au de trăit între șase și douăsprezece luni.  După ce inițial erau fiecare deranjat de celălalt, soarta comună, suferințele asemănătoare, inteligența lui Carter și diagnosticul îi fac pe cei doi să înceapă să comunice și chiar să se împrietenească.  Carter avusese în puținul timp de studenție un profesor ce le dăduse ca temă de casă alcătuirea unei liste de lucruri pe care ar fi vrut să le facă fiecare dintre subiecți înainte de moarte.  Așa că, după aflarea veștii că mai are puțin de trăit, Carter se apucă de alcătuit în scris o astfel de listă.  Edward descoperă lista și intră și el în joc, completând-o cu lucruri care i se par lui demne de a fi făcute înainte de moarte.

Pe lista celor doi apar astfel dorințele de a călători spre destinații exotice (Taj Mahal, piramide, Riviera Franceză, safari, Himalaia), de a sări cu parașuta, de a conduce un Ford Selby sau o Barracuda pe o pistă de curse, să ajute un complet necunoscut sau de a săruta cea mai frumoasă femeie.  Este evident că Edward participă la listă cu lucruri pe care ar trebui Carter să le facă, și pe care el, Edward le va facilita lui Carter punându-și la dispoziție banii, relațiile și jetul personal, ajutând astfel un necunoscut.

Din clipa în care începe urmărirea punctelor de pe listă, filmul m-a pierdut pe mine.  Am pornit la vizionare, frecându-mi mâinile și pregătit (după citirea altor comentarii) să fiu emoționat la lacrimi, dar nu am fost.  Dimpotrivă, nu am simțit nici o emoție decât la spiciul de la sfârșit al lui Edward rostit cu ocazia înmormântării lui Carter.  Mi s-a părut ca ceea ce ar fi trebuit să constitue muzica de fundal a acestei întâlniri cu seriozitatea morții, a devenit atât de gălăgioasă încât a acoperit orice posibilitate de meditare, de introspecție sau conversație.  Chiar și temele mari abordate de cei doi în periplul lor (tema credinței într-un Creator, de exemplu) sunt abordate superficial și lasate într-o doară.  Tema credincioșiei în căsnicie (Carter este credinsios soției sale Virginia, rol jucat de Beverly Todd, chiar și atunci când Edward îl tentează la un restaurant cu o curvă de lux, în timp ce pentru Edward căsnicia a fost ceva de ce își amintește doar în bătaie de joc) este poate mai bine subliniată chiar decât cea a morții și a pregătirii pentru marea călătorie.

În timp ce talentul lui Freeman produce o jucare de rol autentică și solidă, Nocholson a deviat mereu spre scheme de-a sale cu care deja ne-a saturat în alte filme (vezi Anger Management, About Schmidt și As Good As It Gets, ca să numesc doar câteva).  Să nu mai vorbim despre faptul că ceea ce pot face Edward și Carter cu banii celui dintâi, este doar bun de filmele de la Holywood… nu și de viața reală!

Împins de Edward la tot felul de „puncte” de pe listă, Carter își imaginează că acum prietenia și apropierea de Edward îi permite să-i plaseze și el un punct: Edward are o fiică dintr-una din căsătoriile sale, pe care nu a mai văzut-o de ani de zile.  Carter aranjează ca la sfârșitul călătoriei lor, cei doi să fie duși cu mașina la casa fiicei lui Edward.  Acesta, când vede unde a fost dus, explodează în stilul caracteristic… și drumurile celor doi se despart.  Carter nu va mai trăi mult: întors acasă, în timpul pregătirii unei scene intime cu soția sa, Carter are un ultim atac.  Metastaza i-a atins creierul.  Edward aude că prietenul lui este din nou spitalizat, și îl vizitează de ultima oară.  Carter va muri în timpul operației.

După moartea lui Carter, Edward merge și se împacă cu fiica sa; aceasta are o fetiță, pe care Edward o îmbrățișează și o pupă, sărutând astfel cea mai frumoasă femeie din lume!  Apoi ține un discurs scurt dar emoționant la înmormântarea lui Carter.  Vocea lui Freeman, care a început povestirea aceasta, o va continua cu epilogul lui Edward.

Cum ziceam, nu am rămas impresionant de producția aceasta, și cred că regizorul (Rob Reiner) a pierdut ocazia de a ne pune serios pe gânduri cu ce-am face dacă am ști că mai avem de trăit doar câteva luni.  (Unul a fost întrebat ce ar face dacă ar ști că mai are de trăit doar 4 săptămâni, și a răspuns că s-ar duse la soacă-sa: acolo cele 4 sătămâni i-ar părea un an!).  Rămâne să ne gândim la asta pe cont propriu, în timpul nostru liber de cugetare, nu în cel al filmului The Bucket List.  Eu am avut impresia că am urmărit mai degrabă un nou film cu Walter Matthau și Jack Lemmon în stilul The Odd Couple.

Îi dau filmului 2 stele și jumătate din patru.

Atonement (2007)

Am pornit să văd acest film fără să fi citit cartea omonimă a lui Ian McEwan după care s-a scris scenariul filmului (scenarist Christopher Hampton). Așa că nu pot face o analiză a fidelității cu care s-a redat cartea; o să analizez doar filmul. Să mai spun că nu sunt un fan al filmelor de dragoste. Tocmai de aceea nici nu l-am văzut decât cu câteva zile înainte de a fi luat din cinematografe și trimis la DVD. Cu toată semi-aversiunea mea față de filmele de dragoste, Atonement m-a surprins plăcut, din mai multe puncte de vedere. Este mai mult decât o poveste siropoasă de dragoste, este o relatare unei tragedii care afectează viața personajelor în urma unei minciuni. Dar, despre ce este vorba?

Suntem cu câțiva ani înainte de cel de-al doilea război mondial când ni se prezintă o familie din Anglia (familia Tallis). Doi membri ai familiei sunt aduși în prim-plan: Cecilia (Kiera Knightley) și sora ei în vârstă de 13 ani Briony (rol jucat de Saoirse Ronan , mai târziu, când personajul va avea 18 ani, jucat de Romola Garai, și jucat la bătrânețe de Vanessa Redgrave). De asemenea în prim plan este și fiul unei slujnice care lucrează și el pentru familia Tallis, Robbie (James McAvoy). Lui Briony îi place să scrie mici piese de teatru pe mașina de scris a familiei (de fapt, zgomotul clapelor mașinii de scris devine adesea alături de alte zgomote sincopate ritmul unei muzici de mare efect dealungul filmului – felicitări lui Dario Marianelli!). Piesele de teatru sunt jucate pentru întreaga familie de către alte rudenii (verișori și verișoare) care stau cu familia Tallis. Cecila are alte preocupări. Mai mare cu câțiva ani decât Briony, ea își întreabă inima cu privire la Robbie. Se pare că Robbie și-a pierdut tatăl așa că dl. Tallis i-a plătit o bursă băiatului care a mers la școală la Oxford.

Cecilia și Robbie nu doar că provin din diferite clase sociale, dar par oarecum nepotriviți. Totuși, se pare că Cecilia înclină să-l iubească pe Robbie, și este convinsă că-l iubește mai ales după ce acesta își cere iertare pentru o privire indiscretă pe care i-a aruncat-o lui Cecilia când ea ieșise din apa fântânii arteziene îmbrăcată doar cu o subțire cămașă de corp, fără lenjerie pe dedesubt. Scrisoarea de scuze este și mai curajoasă decât privirea de pe marginea fântânii și ea declanșează o scenă de dragoste între cei doi în biblioteca casei.

Scena din bibliotecă este surprinsă de către Briony, care a văzut de la o fereastră și scena de pe marginea fântânii arteziene. Trebuie să mărturisesc aici că abia după ce am văzut scena din bibliotecă am înțeles ceva din tehnica adoptată de regizorul Joe Wright în redarea povestirii: anume că redarea dublă a mai multor scene era de fapt redarea scenelor văzute atât prin ochii Brioney cât șicum au fost în realitate. Trebuie să înțelegi aceasta, pentru că aici este cheia filmului.

Briony este și ea îndrăgostită de Robbie. Dragoste de fetiță de 12-13 ani. Cu o ocazie s-a aruncat într-un râu să vadă dacă Robbie va sări după ea s-o salveze! Robbie a salvat-o! Dar Briony o iubește și pe Cecilia și față de sora ei mai mare are sentimente protective. Așa că Briony interpretează diferit scenele la care asistă decât sunt ele în realitate. Linia dintre rolul dragostei lui Briony pentru Robbiue și dorința ei de a o proteja pe Cecilia de ceva ce ea înțelege ca dăunător este destul de neclară. Mai ales scena de dragoste din bibliotecă, în care protagoniștii își mărturisesc dragostea unul față de celălalt, văzută de Briony și prin ochii scrisorii de iertare trimisă de Robbie lui Cecilia, pe care Briony a deschis-o și citit-o, pare a fi interpretată de fetița de 13 ani ca fiind o rănire, un rău făcut Ceciliei.

În aceeași seară, doi dintre verișorii lui Briony care-și petreceau vacanța cu familia Tallis dispar. Nota lăsată de ei în urmă spune că ei au fugit pentru a se întoarce la părinți. Toți cei prezenți la un dineu al familiei, printre care și Robbie, și fratele mai mare al fetelor și un prieten de-al lui (Paul Marshall rol jucat de Benedict Cumberbatch) pornesc o acțiune de căutare a gemenilor. În timpul acesteia, Paul Mashal încearcă s-o violeze pe o verișoară de-a familiei. Briony apare la timp pentru a întrerupe violul. Atentatorul fuge, fapta ajunge la cunoștința tuturor, Briony este întrebată dacă știe cine a fost atentatorul și ea spune că a fost Robbie. Poliția este chemată, Robbie este arestat și dus la închisoare.

Aici povestirea se întrerupe și suntem catapultați în anul 1940, la cinci ani de la întâmplările de mai sus, în timpul războiului. Cecilia s-a făcut soră medicală. Robbie iese din închisoare cu condiția să se înroleze în armată și să plece pe front. Cei doi se întâlnesc scurt se tot, ocazie cu care-și promit să își scrie unul altuia, ceea ce și fac. Urmează prezentarea a mai multor scene din război, cu răniți și sânge de partea Ceciliei, cu retragerea trupelor britanice de la Dunkirk de partea lui Robbie. În special mizeria și disperarea de la Dunkirk este redată atât de grafic și perfect de film încât am fost deosebit de impresionat! Și eu care credeam că nu se mai fac filme de acestea!

Pe fondul alternării scenelor legate de Cecilia și de Robbie apare Briony, acum de 18 ani și încercând să devină și ea soră medicală. Ea continuă să scrie și-n școala de surori. Ba chiar la un moment dat, ea pare a afla despre unde locuiește Cecilia și se duce să-și ceară iertare. În timp ce este la Cecilia, din dormitorul acesteia iese Robbie. Cei doi iubiți s-au regăsit, sunt acum împreună, deși sunt încă plini de amărăciune față de Briony pentru tot ce li s-a întâmplat în ultimii ani din cauza unei minciuni. Briony își cere iertare de la amândoi, și promite că se va duce acasă și va da o declarație la poliție cum că ea a mințit cu ani în urmă.

De la scenele acestea sunte din nou trmiși cu mulți ani înainte, și o vedem pe Briony dând un interviu cu ocazia lansării ultimei ei cărți, o carte autobiografică. Vanessa Redgrave joacă acum rolul ei. Briony este suferindă de cancer, nu va mai trăi mult, aceasta este ultima ei carte. Numele personajelor cărții sunt reale, totul este redat așa cum s-a întâmplat… în afară de scena în care ea o vizitează pe Cecilia ca să-și ceară iertare. De fapt, ea pusese acele scene în carte ca să construiască un fel de viitor al celor doi iubiți cum ar fi trebuit el să fie, nu cum a fost în realitate. Deoarece, în realitate, Robbie a murit de septicemie acolo la Dunkirk iar Cecilia a murit la Londra, într-un adăpost inundat în timpul unui atac aerian.

Filmul este încărcat mereu de tensiune, începând cu scenele idilice de la început în care ni se prezintă un domeniu al unei familii bogate de la țară, trecând prin scena de dragoste (încărcată de erotism în ciuda faptului că îndrăgostiții rămân totuși îmbrăcați), prin emoțiile unei fetițe de 13 ani care rămâne cu fața ciudat de imobilă, doar ochii ei participând la acțiune, apoi trecând la scenele războiului, și acestea prezentate când în spatele frontului unde avem răniții și spitalele, când din perspectiva unei armate britanice care se retrage, cu soldați fără nădejde, o armată de peste 300 de mii ce se dezintegrează cântând!

Filmul se derulează încet, încet. La un moment dat înțelegi că încetineala e menită parcă să-ți inducă stări trăite de eroii filmului, cărora, ca și nouă, le se pare că timpul a înțepenit și nu mai vrea să treacă, că durerea și disperarea nu vor mai ajunge niciodată la sfârșit. Mizeria din spital, rănile îngrozitoare, bolnavul cu care vine Briony să vorbească, căruia îi desface pansamentul de la cap numai ca să descopere un craniu din care vreun șrapnel a tăiat o bucată bună, și apoi mereu în prim-plan, chipul lui Robbie, murdar și cu o privire fără nădejde, toate acestea sunt menite să ne descrie nu doar ororile războiului ci și mizeria personală a unor iubiți care au fost aruncați în destinul acesta sumbru de o minciună.

În spatele povestirii, această morală dacă vreți, a urmărilor unei minciuni rămâne pentru mine cel puțin ca marea lecție a acestei pelicule impresionante. Minciuna distruge în ultimă instanță nu dor pe cei împotriva cărora s-a mințit ci și viața mincinosului. Și ca un făcut, în timp ce viața nedreptătțiților este scurtă, mincinosul trăiește o viață lungă, cu o povoară a conștiinței de care nu poate scăpa. Bătrâna Briony începuse acest al douăzecișiunulea roman al ei și ultimul, în timpul școlii de surori medicale…. și nu fusese în stare să-l termine decât acum, înainte de moarte! Să trăiești o viață întreagă sub povoara păcatului și a ceea ce a cauzat acesta în alții, fără să-ți poți cere iertare: iată o urmare teribilă a unei faceri de rău. În ultimă instanță, dincolo de povestire, acesta este un film despre puterea cuvintelor!

Îl recomand adulților; copiii nu vor avea oricum răbdarea să urmărească o peliculă fără „acțiune”.

Brooklyn Rules (2007)

Un film despre prietenie, devotament și loialitate, o cronică a câțiva ani din viața a trei tineri italieni în Brooklyn-ul anilor 80. Genul acesta de filme cu mafioți și gangsteri a fost încercat de nenumărate ori până acum, și urmează o linie aproape predictibilă. Cu toate acestea, mie mi s-a părut doar ocazională asocierea cu filme despre mafioți și mai degrabă o povestire în care mafia se întâmplă să fie acolo ca personaj secundar și totuși influențând evenimentele; un fel de buturugă mică.

Michael (Freddie Prinze Jr.), Carmine (Scott Caan) și Bobby (Jerry Ferrara) ne sunt prezentați ca trei adolescenți într-o biserică catolică din Brooklyn. Fiecare ne este prezentat succint cu trăsături de caracter care-l vor însoți pe tot parcursul desfășurării evenimentelor: Carmine vrea să arate bine, Bobby e cam natâng dar religios, Carmine mai celebral, dar șmecher doar cât să se descurce.

Istorisirea ne ia din biserică și ne catapultează pentru a ne prezenta apoi evenimente desfășurate peste zece ani. Michael vrea să scape de cartierele sărăcăcioase: e student la facultate și țintește să se înscrie la o facultate pentru a deveni avocat și a se muta într-un cartier mai elevat, în Westchester. Carmine e fascinat de Caesar (jucat de Alec Baldwin, care din nefericire, apare în prea scurte scene), un fel de șef al mafioților din cartier, dur, sângeros, violent, dar încercând să ia sub aripa sa protectoare pe băieți. Bobby vrea să se angajeze la poștă și să se căsătorească. În Bobby idioțenia este amestecată cu un soi de șmecherie: nu va lua testul de anagajare la poștă, dar reușește să obțină prin negocieri o reducere de peste 60% la inelul de diamant pentru logodnă.

Trași în trei părți distincte, cei trei caută să păstreze prietenia și să-și fie loiali. Filmul abundă de scene cu preocupări ale tinerilor: căutarea de fete, la restaurant, bar, dans, etc. Se simte cum totuși în aer plutește deznodământul care a fost anunțat parcă din cea dintâi secvență a peliculei: violența va secera cel puțin una din viețile celor trei. Eu am crezut tot timpul că va fi unul dintre personaje și am fost surprins când un personaj cu totul neașteptat plătește cu viața. Cei doi prieteni rămași se răzbună, după care căile lor se depart, rămânând doar cu amintirea unei prietenii care-i umple de un dulce amar și după trecerea anilor.

Pe Michael îl ajută să se desprindă de lumea în care a crescut și prietenia cu o colegă de facultate, Ellen (Mena Suvari), venită dintr-o lume a celor înstăriți și „civilizați”. Filmul abundă de înjurături, violență, sex și alte scene care mă fac să nu-l recomand copiilor sub 18 ani. De fapt, este mai degrabă un film pentru… bărbați!

Am redat cele de mai sus cu speranța că am lăsat încă suficiente lucruri nespuse pentru a vă face să credeți că merită să vedeți filmul. În final, doar atât mai vreau să spun că mi se pare că Scott Caan este prea în vârstă pentru rolul pe care-l joacă iar Freddie Prinze Jr. joacă prea stângaci rolul de italian din Brooklyn; adică, joacă cum jucau italienii rolurile de cowboys. E prea „curat”, accentul e prea fabricat și actorul e prea „californian”.