După numele actorilor, părea să fie o reţetă foarte reuşită.  Gândeşte-te, să ai pe Robert Redford şi Morgan Freeman în acelaşi film!  Mai adaugă le reţetă şi pe plăcuta (la privit) Jennifer Lopez şi gata succesul!  Sau, nu?  Păi, nu!  Un nu răspicat!  Filmul pare că vorbeşte despre un urs grizzly, care l-a rănit pe Mitch Bradley (Morgan Freema, un negru care l-a ajutat pe Redford şi acum, neputincios, trăieşte la ferma şi-n grija acestuia), urs care-i atacă vitele lui Einar Gylkison (Redford) şi pe care acesta vrea să-l împuşte.

Dar dacă-i vorba de un urs, atunci unde apare JLo în imagine?  Păi ea este nora lui Einar, aceea care a condus maşina când fiul lui Einar şi JLo se întorceau de undeva.  În timpul călătoriei a avut loc un accident în care fiul lui Einar şi-a pierdut viaţa, şi de atunci Einar este neîmpăcat cu soarta dar şi cu noru-sa pe care nu a vrut s-o mai vadă deloc.  Pe vremea accidentului JLo (Jean în film) era însărcinată cu fetiţa care acum are circa 9-10 ani (Griff pe nume, jucată de Becca Gardner).  Jean „călătoreşte” din amant în amant, cel de acum fiind foarte violent, drept care se decide să se întoarcă la socrul ei pentru un timp, ca să se pună pe picioare material şi moral.  Socrul o întâmpină cu răceală, habar nu are că este bunic, dar până la urmă acceptă şederea pentru o lună a nepoatei cu mama acesteia.

V-aţi prins deja!  Se va produce o împăcare între noră şi socru, împăcare intermediată de Griff şi relaţia dintre ea şi bunicul Einar.  Pe fondul acesta, apare mereu ursul, care este prins de către pădurari şi expus într-o cuşcă din satul din apropiere, doar că Mitch (Freeman), deşi a fost grav rănit de urs, doreşte ca Einar să meargă să-i dea drumul, pentru că ursul este urs, şi când l-a rănit a fost un accident, în timpul căruia ursul a făcut ceea ce fac urşii, adică atacă oameni!

Mă rog, totul e bine când se termină cu bine: accidentele sunt acceptate ca atare, şi-n cazul ursului, şi al morţii fiului lui Einar, şi-n toate alte instanţe.  Pacea eternă domină relaţiile de familie cândva alterate, iar ursul este liber ca.. un urs!  Trăiască ursul!

O stea din patru pentru filmul regizorului Lasse Hallstrom.

Regizorul Stuart Gordon preia scenariul lui John Strysik şi cu ajutorul actorilor Mena Suvari (în rolul lui Brandi), Stephen Rea (jucând rolul lui Tom Bardo) cu ajutorul lui Russell Hornsby (Rashid) realizează un thriller reuşit cu mijloace minime.

Brandi este soră medicală la o casă de bătrâni, şi este destul de grijulie şi dedicată.  Superiorii ei o observă şi-i promit chiar o posibilă avansare.  Doar că e vineri seara şi Brandi pleacă la o petrecere.  Acolo consumă un drog, apoi bea, şi-n drum spre casă, sub influenţa alcoolului şi a drogurilor, încercând să dea un telefon, loveşte un bărbat care intră prin parbrizul maşinii şi rămâne înfipt în parbriz.

Bărbatul este Tom Bardo, un tip rămas de curând fără muncă şi fără adăpost, petrecându-şi prima noapte din viaţa sa pe stradă; el trece strada fără să fie atent şi este lovit de maşina lui Brandi.  Brandi decide să-l lase pe Tom acolo-n parbriz, oricum este rănit grav şi pe jumătate mort.  Îl va duce acasă, unde va pune închide maşina în garaj, şi-l va lăsa pe Tom să moară acolo, ca după aceea să-i arunce cadavrul.

Doar că Tom nu vrea să moară.  Şi dacă nu ai crezut că se poate face un film întreg într-un garaj, te-ai înşelat!  Tom caută orice metodă să scape cu viaţă: trece din parbriz în maşină, pentru a ajunge la un celular pe care Brandi l-a uitat acolo când a doua zi a plecat la serviciu.  Din nefericire, celularul rămâne fără baterie în mijlocul apelului către poliţie.  Apoi găseşte ceva pungi de plastic şi o bucată de lemn (cu care Brandi l-a lovit în cap ca să-l ameţească, când a plecat la muncă) şi-şi face o atelă pentru piciorul rupt.

Tom claxonează în garaj, şi face tot posibilul să tragă atenţia vecinilor.  Un mexican aude dar nu intervine ca să nu atragă atenţia autorităţilor; îi e frică că ar putea fi deportat.  Brandi se întoarce acasă şi cu ajutorul lui Rashid, care e prietenul ei şi un tip ce face pe durul, planifică eliminatrea lui Tom.  Restul, va trebui să vedeţi pentru a crede!

Îmi place cum joacă Mena Suvari: paleta de sentimente demonstrate este vastă: ea trece cu uşurinţă de la mânie la calm, de la frică la confidenţă, de la bunăcoinţă cu pacienţii ei la nerăbdare cu Tom.  Este manipulativă şi manipulată în acelşi timp.  De partea lui, Stephen Rea este şi el actorul perfect pentru rolul lui Tom.

Filmul frizează absurdul şi tratează ca o comedie o tragedie.  Dar, e interesant.  Două stele din patru, pentru actorie.

Nu am mai auzit despre Kazakstan de la … Borat încoace!  Şi acum cu acest film vine răzbunarea Kazakstanului!  Regizorul Sergei Bodrov a lansat acest prim film diontr-o serie de trei, care să vorbească despre mongoli, şi-n special despre Gingis Han, acest personaj cu statură legendară.  Începând cu el şi cu unirea triburilor mongole într-un singur conglomerat, Imperiul Mongol va cuceri un teritoriu vast, de la China până la Rusia, prin India şi Persia.

Filmul acesta se ocupă de copilăria, adolescenţa şi tinereţea lui Temudjin, cel ce va fi numit ca adult Gingis Han.  După ce vede omorârea tatălui său, când copilul avea doar 9 ani, viaţa lui Temudjin nu va fi de loc uşoară.  Vor fi perioade alternant de singurătate, sclavie, călătorii extenuante, lupte pe viaţă şi pe moasrte, confruntarea cu duşmani puternici, vânzare şi trădare de către alţi hani perfizi, şi toate acestea aşezate într-un peisaj de vis, şi presărate de puţine şi rapide scene de iubire între Temudjin şi soţia sa, Bőrte.  De fapt, filmul este perfect ilustrat de o definire a mongolilor, dată de însuşi Temudjin: Mongolii nu ştiu decât să fure şi să omoare.

Temudjin este jucat în mod excepţional de actorul japonez Tadanobu Asano iar soţia sa Bőrte este jucată de Khulan Chuluun.  Filmul începe aşa cum ziceam, când Temudjin este de 9 ani.  Tatăl său îl ia să-şi aleagă o nevastă de la untrib cu care el era la cţite, Merkit.  Noaptea îi prinde pe drum şi ei trag să înopteze la ceva amici de-ai lor, unde o fetiţă cu un an mai mare decât Temudjin îi spune băiatului că s-o aleagă pe ea de soţie.  Tânărul este de acord, în ciuda faptului că tatăl său ar fi vrut altfel.  Astfel misiunea lor se termină devreme, dar alegerea aceasta a băiatului va schimba pentru totdeauna cursul vieţii sale. La câteva zile, în drum spre casă tatăl este otrăvit de nişte rivali, la sosirea sa acasă supuşii tatălui îi fură averea, şi copilul rămâne singur cu mama sa.  Un fost supus al tatălui vrea să-l omoare, dar mongolii nu omoară copiii… aşa că ei vor veni la anul după tânărul Temudjin.

Cei cinci ani, în care Temudjin a promis că se va întoarce după Bőrte trec şi alţii cinci după ei… tânărul este rob, fuge, încheie o frăţie de sânge cu Jamucha (Honglei Sun) şi se luptă mereu să-şi scape viaţa.  Apoi merge să-şi ia soţia care l-a aşteptat.  Bőrte Va juca un rol extrem de important în formarea bărbatului ei.  Acesta o iubeşte pe ea şi numai pe ea, şi este gata să-o ia mereu înapoi de nenumărate ori, de două ori chiar cu copii a căror paternitate este dubioasă…  Dar şi Bőrte îl iubeşte şi-l aşteaptă mereu să se întoarcă.

În final, vândut unui împărat chinez, Temudjin ajunge închis într-o cuşcă şi expus ca un sălbatic pentru privirile curioşilor.  Dar nici aceasta nu poate învinge dorinţa de supravieţuire a lui Temudjin, şi acesta scapă până la urmă cu ajutorul lui Bőrte şi se întoarce acasă.  Acolo adună câteva triburi, şi se decide să unească toate triburile mongole şi să stabilească legi simple dar solide pentru totţi.  Ultimul biruit este chiar Jamucha, fratele de sânge.  De-acum Gengis Han este liderul tuturor mongolilor.

Filmarea este în peisaje ce-ţi taie respiraţia, viaţa şi condiţiile de trai ale mongolilor sunt perfect înfăţişate deşi după imaginaţie şi foarte puţine surse sigure de inspiraţie, deoarece mongolii nu şi-au scris istoria ci aceasta a fost transmisă pe cale orală şi s-a pierdut în mare parte.  Asano aduce mult profesionalism unii rol jucat extrem de solid şi complex.  Bodrov realizează un film care te face să aştepţi celelalte două promise.  Trei stele şi jumătate din patru.

Regizorul Christophe Barratier şi scenaristul Philippe Lopes-Curval au creat un film pentru toţi iubitorii de happy ending, de povestiri lacrimogene şi pentru cei ce cred că, în cele din urmă, binele învinge răul.

Povestirea se întâmplă în Franţa anilor de după al doilea război mondial, într-un internat de băieţi.  Unii au fost plasaţi acolo de părinţi ce nu i-au putut creşte singuri, şi unii sunt orfani.  Internatul are puţin personal.  Acesta se roteşte cu viteză mare, în afara directorului Rachin (François Berléand) care este un zbir insensibil, brutal, cu o palmă ce plezneşte fără milă, şi cu o atitudine dură faţă de toţi, inclusiv faţă de cei ce muncesc în internat.  Filmul începe cu un celebru dirijor (Pierre jucat de Jean-Baptiste Maunier) care cu ocazia îngropării mamei sale primeşte vizita unui fost amic din copilărie.  Ambii au fost găzduiţi la internat şi acum îşi reamintesc de o perioadă din copilăria lor, prin intermediul memoriilor unui supraveghetor de la Internat, Clément Mathieu (Gérard Jugnot) care a sosit la internat cu o valiză plină de partituri muzicale şi care a alcătuit un cor de copii.

Clément este un muzician ratat, care eşuează în serviciul acesta ca-n ultima şansă a vieţii.  Aici este între ciocan şi nicovală: pe de o parte, este directorul şcolii, bruta, iar de cealaltă, copiii care sunt răi, nedisiplinaţi, obraznici, jucând personalului feste care pot avea efect mortal, bătându-şi joc unii de alţii şi de toţi.  Clément are metode de educare diferite.  În aparenţă, el se alătură copiilor contra directorului, dar în realitate, încearcă să le dea de lucru cu scopul de a-i abate de la obiceiurile lor.  Le propune să cânte.  După un scenariu încercqat în atâtea filme şi reuşit, Clément reuşeşte în tentativa sa.  Ba chiar copii ajung să-l îndrăgească pe Clément şi când acesta este în cele din urmă concediat, unul dintre copiii cei mai tineri se duce după el.  Clément îl va creşte şi acum el este prietenul lui Pierre, cel ce aduce jurnalul cu memoriile.

În scenele din internat Pierre este unul dintre personajele principale.  Clément îi descoperă vocea de înger, îi frânge încăpăţânarea, o convinge pe mama acestuia să-l dea la academia de muzică, şi de fapt Clément se îndrăgosteşte de mama lui Pierre, deşi aceasta nu-i împărtăşeşte sentimentele.

Istorisirea aceasta va inspira pe orice privitor.  Chiar dacă ai văzut alte filme după aceeaşi reţetă, şi de la început deduci sfârşitul, călătoria ta spre final va fi plăcută.  Două stele şi jumătate din patru.

Primul film mai serios făcut despre Hitler în Germania este o capodoperă din toate punctele de vedere.  Doar întruchiparea monstrului umbreşte realizarea de excepţie.  Scenografia este de excepţie, prezentând fie un bunker în care Hitler şi acoliţii săi îşi petrece ultimele 10 zile înainte de sinucidere, fie un Berlin ale cărui clădiri sunt în ruină după interminabilul bombardament al ruşilor.  Scenele ruinelor ne amintesc de filmul The Pianist.

Regizorul Oliver Hirschbiegel ne prezintă un Hitler care nu mai este nici în controlul armatei, nici al propriei minţi, deşi urlă comenzi şi acuzaţii în stânga şi-n dreapta, şi mai este în comanda a zeci de simpatizanţi, care vor alege în cele din urmă să stea lângă iubitul lor furher şi să-l însoţească în moarte.  Astfel, realizarea lui Bruno Ganz, cel ce joacă rolul lui Hitler este excepţională.  În afară de vreo două scene în care Hitler pare a fi prezentat cu calităţi umane (cum ar fi alegerea unei secretare, Traudl Junge, (rol jucat de Alexandra Maria Lara) şi de scena în care Hitler îşi mănâncă ultima cină şi mulţumeşte bucătăresei, dictatorul este înfăţişat ca un dement, care crede în victorie în pofida evidenţelor contrare, care se bucură de uciderea a milioane de evrei, de care trebuia curăţata rasa umană, care crede în supravieţuirea celui mai puternic şi astfel, în sfârşit nu-i mai pasă de populaţia civilă (ar fi putut capitula şi salva astfel suferinţele berlinezilor, din care marea majoritate erau de-acum bătrâni, femei, copii şi răniţi, dar Hitler refuză să capituleze) şi afirmă că nu sunt apţi pentru a supravieţui, de aceea e drept să moară.

Una dintre scenele cele mai oribile şi greu de urmărit, dar care este necesară pentru a arăta fascinaţia unra cu Hitler şi influenţa acestuia asupra celor ce au crezut în el, este aceea în care soţia lui Goebbles îşi omoară cei 6 copilaşi.  După ce îi adorame cu un somnifer, le introduce în gură câte o fiolă de otravă, le-o sparge între dinţi, îi sărută pe frunte şi-i acoperă cu cearşaful.  De groază!  Apoi iese din dormitorul lor, şi joacă cărţi cu soţul ei…

Viaţa din bunker este prezentată în tot grotescul ei, în care dansul dezmăţat al unor bărbaţi şi femei, beutul până la nesimţire al altora, luminile ce se sting şi aprind intermitent în funcţie de bubuitul bombelor ce cad în distanţă, dar care se aude surd în subsolul de ciment, spaima şi nesiguranţa personajelor care-d totuşi subjugate de prezenţa lui Hitler, totul este extrem de bine redat.

În afară de scenele în care apar în film, viaţa  majorităţii subalternilor lui Hitler care i-au supravieţuit este redată la sfârşit prin scurte note explicative.

Un film de excepţie.  Îl recomand tuituror pasionaţilor de istorie, în special de istoria celui de-al doilea război mondial.  3 stele şi jumătate din patru.

Filmul este povestit de un copil, Nullah (Brandon Walters), care are mamă aborigenă şi tată alb.  Nullah ni-l prezintă pe bunicul său, King George (David Gulpilil) un vraci aborigen care are apariţii ciudate în momentele cheie ale filmului, încercând prin magie şi incantaţii să influneţeze în bine cursul evenimentelor.

Nullah trăieşte la ferma soţului lui Lady Sarah Ashley (Nicole Kidman), fiind fiul unui anagajat al acestuia (Neil Fletcher, jucat de David Wenham) şi al unei servitoare aborigene.  În deschiderea filmului asistăm la omorârea soţului lui Sarah Ashley cu o suliţă cu cap de sticlă (ca una din cele folosite de King George).  Suliţa lasă să se bănuiască că vraciul ar fi fost ucigaşul.  Mai mulţi oameni însă ştiu că ucigaşul este Neil Fletcher, care este intrus între anagajaţii fermei de către marele latifundiar, King Carney (jucat de Bryan Brown) cel ce încearcă să monopolizeze comerţul cu vite.

Sosirea lui Sarah Ashley în Australia este plină de umor, aristocrata potrivindu-se aici în ţinutul acesta dur ca nuca-n perete.  Imediat după sosire, Sarah îl întâlneşte pe Drover (Hugh Jackman), un fel de cowboy australian care nu are stăpân dar care-şi oferă serviciile de specialist în conducerea de mari cirezi de vite celui ce are nevoie de serviciile sale.  Cei doi nonconformişti, după un „duel” ce ţine o treime din film, vor ajunge să se îndrăgostească.  Sarah Ashley soseşte la ferma soţului doar pentru a participa la înmormântarea acestuia şi pentru a afla că nu infidelitatea l-a ţinut departe de ea ci lupta acestuia cu King Carney în încercarea de a-şi ţine ferma neînghiţită de fermierul avid.  Sarah se decide să îl sfideze pe King Carney, dându-l afară pe omul acestuia înfiltrat între anagajaţii fermei lor (Neil Fletcher) şi ducând în portul Darwin, la concurenţă cu Carney, 1500 de vite de care are armata nevoie.  Dover va ajuta la ducerea vitelor.  Echipa de „cowboys” este alcătuită din însuşi Dover, un aborigen prieten, câteva femei aborigene, un beţiv şi micuţul Nullah.

Dragostea se mişcă în film pe trei planuri: Ashley pentru Dover, Ashley pentru Nullah (ea nu poate avea copii dar va decide să-l înfieze pe metis) şi a lui Dover pentru Nullah.  De fapt, înfierea lui Nullah este îngreunată de faptul că politica guvernului australian este de a aduna toate corciturile şi de a le trimite pe o insulă unde, sub supravegherea unor preoţi, aceştia să fie educaţi.

Echipa aduce vitele la portul Darwin, aici reuşeşte să urce vitele pe vapor înaintea lui King Carney şi aproape totul se sfârşeşte cu bine… dacă filmul nu ar fi kilometric şi dacă japonezii nu ar ataca Darwin-ul împreună cu insula unde, metişii sunt supuşi procesului de educare, şi unde şi Nullah a ajuns, prins de autorităţi.  Dragostea dintre Sarah Ashley şi Dover întâlneşte şi obstacole, prilejuite de spiritul independent al cowboy-ului.  Cei doi se despart pentru a nu se mai întâlni niciodată.  Doar că Dover se duce să scape copiii de pe insula bombardată de japonezi, reuşeşte şi revine în Darwin tocmai când ultimul camion al unui convoi de evacuare este gata să părăsească portul.  Sarah face parte din acest convoi, cei trei se reunesc şi dragostea este în sfârşit împlinită.

Desigur că este extrem de dificilă urmărirea povestirii în câteva cuvinte.  Filmul este bine jucat de Kidman, Jackman, Walters şi ceilalţi.  Dar povestirea e prea lungă şi obositoare.  Chiar previzibilă de la un moment dat.  Întâmplări imaginare sunt plasate într-un context istoric real pentru a primi credibilitate.  Aparenţa sporadică şi magică a lui King George aduce irealul în povestire şi astfel se pierde credibilitatea acesteia.

Imaginea este de nota zece, artificiile impresionante, dar povestirii îi lipseşte ritmul şi fluenţa.  Amalgamul de politică, eros, epic, istorie şi artă este nereuşit.  Unora le va place mult, alţii (printre care şi eu) vor rămâne indiferenţi şi obosiţi.  Două stele din patru.  Cu indulgenţă.

În sală aveam oameni care râdeau sau vărsau lacrimi, de la caz la caz în funcție de scene.  Aceștia erau cu toții oameni care cam asta le era meseria, de a merge și a privi filme pentru a scrie despre ele.  Adică, nu erau novice care să se lase ușor purtați de emoții!  Și am părăsit sala cu convingerea că filmul a descris până la urmă răscumpărarea unui rău, printr-o faptă extrem de bună.  De asemenea am plecat cu sentimentul că filmul va veni puternic din urmă și va lua câteva Oscaruri (acum când public, se știe deja că singurul Oscar a fost luat pentru scenariu).

O elevă de 16 ani pe nume Juno (Ellen Page) vrea să experimenteze actul sexual și alege pentru aceasta un prieten de-al ei de la școală, pe Paulie (Michael Cera).  Paulie nu-i nici cel mai sexy băiat, nici cel mai la modă în școală: este ceea ce la noi se cheamă „nerd” (tocilar).  Juno rămâne însărcinată.  Este gata să avorteze, dar cumva în anticamera medicului de la clinica de avorturi se răzgândește: ea nu vrea să se potrivească cu toate celelalte paciente ce își așteaptă rândul.  Așa că la sfatul unei prietene caută într-un ziar ieftin de mică publicitate anunțuri de părinți ce vor să adopte copii.

Așa descoperă pe soții Vanessa și Mark Loring (Jennifer Garner și Jason Bateman), un cluplu care după ce au încercat câțiva ani să aibă proprii or copii și nu au reușit, au decis să adopte.  Vanessa este gata să adopte, iubește copiii la nebunie.  Mai târziu scena în care Vanessa se joacă cu o fetiță la un magazin, scenă urmărită de la un etaj de Juno este fenomenală.  Mark este un fost roker fără succes, care acum compune muzică pentru publicitate.  Acasă el are camera lui plină de chitări, discuri, reviste și filme din adolescența sa.

Juno va spune părinților ei despre sarcină (tata Mac MacGuff jucat de JK Simmons și mama Bren MacGuff jucată de Allison Janney).  Părinții, familie tipic americană cu un tată și o mamă fiecare la a doua lor căsătorie, trecuți prin atâtea în viață încât nimic nu mai este surprinzător pentru ei.  Primesc vestea sarcinii cu resemnare.  Nici măcar nu-l urăsc pe Paulie pentru că știu că în mod sigur sexul nu a fost ideea lui.  Acum nu este timpul de aruncat acuzații încoace și-ncolo, ci de decis ce-i de făcut cu copilul.  Juno are deja planul făcut, așa că Mac și cu fetița lui se vor duce să discute cu soții Loring.

Sarcina va decurge normal, adică ce se consideră normal pentru o fată de 16 ani care a rămas însărcinată din cauza unui coleg, care privește sarcina ca pe o mică inconveniență și care va continua să participe la cursurile școlii.  Prima vizită la sonograf ne deschide și mai mult înțelegerea cu privire la mama vitregă a lui Juno; femeie cu picioarele pe pământ, care nu-și apără pe nedrept fiica ce a greșit, dar știe că acum nu este timpul de a acuza ci de a găsi soluții, răspunde promt și cu asprime „predicii” sorei medicale care a executat procedura.

Juno va face câteva vizite la familia adoptivă: prima dată cu rezultatul sonogramei, altă dată sub alte motive.  Vanessa nu este acasă niciodată și aparențele ne fac să credem că infantilului Marc îi place de Juno.  Dar acțiunile lui Juno ne clarifică rapid unde stă inima ei.  Mai spre naștere, Juno află că Marc divorțează de Vanessa.  Dar o seară de gândire o va face să continue cu planurile de adopție, dacă vanessa vrea copilul și fără prezența unui soț în familia ei.

De fapt, perioada de sarcină face ca Juno să-și clarifice în mintea ei planurile de viitor.  Dincolo de fațada plină de viață, de o șmecherie naturală, cu un limbaj adecvat vremurilor și vârstei, isteață, frumoasă și în aparență dură, care nu s-ar încurca cu de-alde Paulie, se ascunde un caracter puternic, care în ciuda greșelilor ocazionale ia decizii serioase și competente, și care poate prin judecată și raționament determina ce dorește de la viață.  Astfel, stângaciul, tocilarul, retrasul, ne-popularul Paulie este evaluat de Juno la adevărata lui valoare.  Cu un astfel de om, bun și liniștit, care o susține în deciziile ei, care își asumă greșelile ea este gata să trăiască o viață întreagă și chiar să aibă și alți copii, desigur făcuți din dorință și nu din greșeală.  Scena de la spital, de după naștere, când copilul a fost dat Vanessei iar Paulie ce a participat într-o cursă de alergări la școală realizedază că Juno lipsește din tribune și fuge la spital în echipament de sport, pentru a o găsi pe Juno obosită, plângând în pat, este emoționantă.

În timp ce atitudinea lui Juno și a părinților ei vizavi de sex premarital, sarcină și avort este discutabilă, filmul este și o poveste de răscumpărare a unei greșeli.  Într-o vreme când în America sunt peste un milion cincisute de mii de copiii avortați în fiecare an, Juno găsește o soluție de preferat oricărui avort: adopția.  De asemenea filmul discută acuta problemă a tinerilor care-s activi sexual la vârste din ce în ce mai mici.  Rezultatele nu sunt doar sarcini nedorite ci adesea boli venerice și traume personale, familiale și sociale.

Actorii joacă decent dar rolul tuturor este suportiv rolului jucat de Ellen Page.  Chiar dacă nu acum, nu va trebui să ne mire dacă în viitor tânăra actriță va lua Oscaruri.  Cu astfel de performanțe, le va merita din plin.  Mi-a plăcut muzica simplă, ca din anii ´70 a lui Mateo Messina.

Dau filmului trei stele și jumătate din patru.  Și avertizez părinții că anumite scene, discuții și limbajul folosit nu este adecvat copiilor sub 12-13 ani.

Filmul se deschide printr-o privire a evenimentelor din perspectiva unei echipe de știri a canalului american de televiziune GNN (desigur imaginar). Puțin mi-am închipuit că introducerea aceasta este doar preambulul unei prezentări a aceleiași acțiuni din alte cinci puncte de vedere (vantage point = punct de vedere). Abordarea aceasta aduce aminte de filmul „Rashomon” a unuia dintre cei mai mari cineaști ai tuturor timpurilor, japonezul Akira Kurosawa. În Rashomon, patru indivizi privesc un viol și o crimă prin amintirea evenimentelor de către fiecare dintre ei în timp ce așteaptă la poarta Rashomon a orașului Kyoto.

Ei, dar asemănarea cu Rashomon se termină aici, la abordarea unor evenimente din diferite perspective, deoarece Vantage Point este un thriller modern. Făcut după o rețetă de specialitate cu multe dintre cele povestite fie imposibil de realizat în realitate ori foarte departe de ceea ce este realitatea.

Acțiunea se petrece în străinătate, în Salamanca, Spania, unde reprezentanți ai peste 150 de națiuni sunt adunați spre a semna un document care ia poziție împotriva terorismului mondial. Printre semnatari și președintele Ashton (William Hurt) al SUA. Ocazia prezenței președintelui Ashton va fi folosită de niște teroriști pentru a atenta la viața acestuia.

Prezentarea evenimentelor (împușcarea președintelui, o explozie mai îndepărtată, explodarea podiumului și alte evenimente care-s ascunse la început după cele de fațadă) sunt preluate dincolo de prezentarea de circa 15 minute din perspectiva echipei de televiziune condusă de Sigourney Weaver și re-arătate în alte cinci segmente de câte circa 15 minute din perspectiva unui agent al Serviciului Secret (Dennis Quaid), un cetățean american aflat în concediu în Spania și care este atras în jocul de a fi un reporter ad-hoc cu aparatul său de filmat (Forest Whitaker), un polițist spaniol (Eduardo Noriega) și însuși președintele Ashton. Ultimul segment, puțin mai lung, este privit dintr-o perspectivă mixtă, a atentatorilor și a personajului jucat de Dennis Quaid.

Thrillerul abundă de împușcături, urmăriri și accidente de mașini întâmplate sau evitate la mustață, și răsturnări rapide de ritm și situații, cum șade bine unui thriller să aibă în rețeta sa. Dar numai atât. Nu e nici artă, nici acțiune să te țină pe marginea scaunului, nu are nici personaje principale (fiecare personaj este „principal” în segmentul său), nici analize psihologice adânci, nici nimic din ceea ce face un film să fie „bun”. Doar acțiuni legate una de alta prin preluarea unei perspective diferite asupra evenimentelor, cu începere de la aceeași oră, 11:59 și câteva secunde dimineața.

Puținul imprevizibil ce s-a insinuat încă de la început a dispărut curând. Cam după o oră m-am uitat la manoșele ceasului meu să văd cât mai durează, că de trecut mi s-a părut că a trecut muuuult. Regizorul Pete Travis și-a înmuiat astfel condeiul de prima dată și destul de neconvingător în cinematografie. Să vedem ce va mai urma…. Aici, din punctul meu de vedere, doar două stele din patru.

Peste coperta filmului aflat în magazinele de închirieri am trecut adesea cu privirea.  Dar coperta îmi sugera că este un film dintre acelea la care încerc să nu mă uit: încărcate cu scene sexuale şi fără nici o morală.  Apoi cineva mi-a spus că probabil că ar trebui să-l văd, că nu este ceea ce cred eu.  Şi aşa l-am închiriat şi m-am uitat.  Într-adevăr, cine ar fi închiriat un film ca acesta fără o copertă care să „vândă” filmul?  Pentru că pelicula regizorului Craig Brewer este despre doi oameni având fiecare problemele lor, ajutându-se unul pe altul să-şi refacă viaţa.

Rae (Christina Ricci) este o tânără ce a fost abuzată sexual încă din copilărie, de concubinii mamei sale, adesea sub un consimţământ tăcut al acesteia.  Abuzul și singurătatea copilăriei a determinat-o să devină o stricată care va abuza la rândul ei de sex, băutură, droguri și infidelitate, pentru a-și uita nefericirea și singurătatea.

Filmul se deschide cu o scenă sexuală fierbinte între Rae și prietenul ei Ronnie (Justin Timberlake) care pare a fi o legătură promițătoare și de durată, până când el își anunță prietena că se va duce în armată.  Efectul unei asemenea vești menite să năruie orice speranțe de viitor recent infiripate o aruncă pe Rae înapoi în viața pe care ar fi părăsit-o cu și pentru Ronnie.  Acesta își lasă prietena în grija unui amic care se va folosi de starea ei debusolată și sub influența drogurilor și a alcoolului o va viola în mașină.  Apoi o bate bine și o aruncă din mers pe un drum mărginaș.

Aici intră în scenă al doilea caracter dezvoltat de Brewer, Lazarus (Samuel L. Jackson) un bărbat de culoare, mai în vârstă, care abandonat de soție pentru fratele său mai tânăr, a abandonat și el muzica de blues și în solitudine dar și amărăciune, stăpânit de puternice dorințe de răzbunare precum și de supărare pe lumea întreagă, se ocupa de grădinărit.  Rae fusese abandonată aproape moartă și pe jumătate goală în fața casei lui Lazarus.

De aici înainte, cele două personaje principale vor interacționa și vor aduce mereu răsuciri noi în linia aparentă a acțiunii, pentru a te ține în priză pâna la sfârșitul neașteptat al acesteia.  Este ca și cum Lazarus este Lazăr al Bibliei, înviind prin interacțiunea cu Maria Magdalena cea plină de demoni și dedată adulterului care este eliberată în timpul învierii lui Lazăr (dacă așa ceva ar fi posibil de imaginat!).  Teme ce năpăstuiesc întreaga societate umană dar în mod special cea americană sunt aduse cu toate în plămădeala filmului: rasismul, infidelitatea, abuzarea de doguri și alcool, abuzarea copiilor, fărâmițarea familiei și a relațiilor dintre părinți și copii.

Lazarus o ia pe Rae și o duce în casa lui veche, mobilată ponosit, plină de umbre și vechituri.  Rae are febră și Lazarus, voind să țină secret faptul că Rae este la el (el e negru, ea e albă, el ar putea fi bănuit că și-a bătut joc de ea…) o tratează cu sirop contra tusei și cu băi de gheață; și ca Rae să n-o ia la fugă într-un acces de delir, o leagă de un calorifer din casă cu un lanț gros și greu.
În clipele de luciditate Rae crede că Lazarus vrea să se culce cu ea; la un moment dat îl sărută pe Lazarus iar acesta se ferește și se blochează – el nu se potrivește imaginii create de bărbatul de culoare, violent, neglijent, fără grijă și în căutare de pradă ușoară; între timp, Rae se potrivește perfect imaginii de „white trash” (gunoi de culoare albă) atât de comun în societatea americană.  Mai târziu ea află că și el își poartă propriile răni, diferite de-ale ei dar nu mai puțin dureroase.  Spre deosebire de ea, Lazarus mai are prieteni adevărați cum ar fi pastorul bisericii sale, jucat de John Cothran Jr.

Ajutând-o pe Rae, Lazarus se ajută și pe sine.  Împreună cei doi, despărțiți de vârstă, de culoarea pielii, și de zeci de alte dimensiuni, se sprijinesc unul pe altul spre refacerea unei perspective noi aupra viitorului.  Lazarus obișnuia să cânte blues la chitară.  Într-una din zilele acestea el reia instrumentul și începe să-i lovească strunele într-o melodie de blues pe care o va duce apoi în restaurantul local, cântând acompaniat de orchestra de acolo în fața unei mulțime de dansatori, printre care și Rae.

Filmul este filmat în mare parte în casa lui Lazarus și-n atmosfera unui mic orășel de țară undeva în sud (Kentucky, Tennessee..).  Atmosfera este și apăsătoare și calmă în același timp.  Muzica de blues urmărește și subliniază acțiunea cu melodiile dramatice și întunecate.  Jackson își chiar interpretează cântelece.  Religia apare și ea în film dar așa cum este religia multor americani, amestecată cu superstiție, cu ciudățenii, cu practici care frizează ocultul.

Dincolo de învățătura morală (eu cred că CONTEAZĂ cum ne comportăm unii cu alții și că există oarecare măsură răscumpărătoare în acțiunile noastre, deși nu cred în posibilitatea schimbării 100% unii prin alții… altfel nu ar mai fi fost nevoie de Dumnezeu și de sacrificiul lui Christos), de lanțul lui Rae menit s-o țină nu doar de la a fugi ci și de a se repezi la Lazarus, de rolul solid al lui Samuel L. Jackson, filmul este surprinzător și interesant.

Două din patru stele.  Și, avertisment pentru cei simandicoși.

Pe la jumătatea filmului mi-am dat seama că sunt (parţial) într-o povestire de genul „fiului risipitor”.  Genul acesta de povestiri captivează înadată, deoarece este ceva în noi ce ne face curioşi despre dramele altor familii.

Familia cu pricina este alcătuită dintr-un tată, şef la poliţie (Burt Grusinski jucat de Robert Duval) şi doi fii (fiul mai mare, Joseph, jucat de Mark Wahlberg, poliţist de frunte, călcând pe urmele tatălui său; fiul mic, Bobby, jucat de Joaquin Phoenix, oaia neagră).  Bobby a lepădat numele de familie al tatălui şi l-a adoptat pe cel al mamei, de Green.  În timp ce tatăl său şi fratele mai mare se străduiesc să lupte împotriva corupţiei, vânzătorilor de droguri, crimelor, Bobby este manager de bar de noapte pentru un rus, reprezentant al mafiei ruseşti (Marat Bujayev jucat de Moni Moshonov).  Bobby duce o viaţă de plăcere alături de prietena sa foarte sexy, Amada (Eva Mendes): băutură, distracţii, glume, râset, dans şi ocazional, consum de droguri.  Barul lui Bobby este de fapt cartierul general al unui mare distribuitor de droguri, Vadim (Alex Veadov), nepot al protectorului lui Bobby, bătrânul Bujayev.

Joseph este decorat de Poliţie, şi cu ocazia aceasta se organizează o petrecere la care este invitat şi Bobby.  Între cei doi fii sar scântei pe care tatăl încearcă să le stingă.  Aflăm cu această ocazia că poliţia va face un raid la barul lui Bobby.  Ceea ce se şi întâmplă, ocazie cu care nu se găsesc droguri dar Vadim este confruntat de către Joeseph, şi Bobby arestat pentru scandal.  La „închisoare” Bobby este rugat de tatăl său să-I informeze despre acţiunile lui vadim.  Bobby refuză.

Vadim promite să se răzbune pentru afront şi într-o noapte se produce un atentat asupra lui Joseph care-l lasă aproape mort, cu un glonte în cap.  Bobby află de la Vadim că el este în spatele atentatului asupra lui Joseph, dar în acelaşi timp, Vadim îl invită să I se alăture în acţiunea de a aduce droguri în ţară.  Sângele apă nu se face.  Bobby acceptă să devină informator pentru poliţie şi este de acord să I se alăture lui Vadim.  Cu un microfon secret asupra sa, ascuns într-o brichetă, Bobby se duce la cartierul general al lui Vadim, urmărit din umbră de poliţişti.  Vadim suspectează ceva, Bobby rosteşte fraza care va aduce poliţia la faţa locului şi poliţiştii încep razia.  Vadim este arestat, Bobby va depune mărturie împotriva acestuia şi astfel, cu viaţa în primejdie, intră sub protecţia poliţiei.

Vadim scapă din închisoare în preajma procesului său, află unde e ascund Bobby, atacă convoiul de maşini de poliţie şi cu ocazia aceasta, tatăl lui Bobby este omorât.  Bobby intră de urgenţă în poliţie pentru a-şi răzbuna tatăl.  Programul de protecţie îl alenează pe Bobby de Amada, care îl părăseşte când acesta se alătură poliţiei.

Bobby ajută poliţia să descopere o mare tranzacţie de droguri, ocazie cu care se fac o mulţime de arestări, Bobby îl omoară pe Vadim şi bătrânul Bujayev este arestat: el era „il capo di tutti capi”, adică cel ce aducea drogurile în SUA ascunse în blănuriel cu care făcea el comerţ.

Cu toate că nu este jucat extraordinar de bine (Phoenix este sub capacităţile sale, Duval nu are un rol frontal, Mendes apare doar periodic şi scurt), filmul captivează şi te ţine „în priză” de la început la sfârşit.  În ciuda unor scene incredibile şi greu de înghiţit (cum de nu ştia nimeni că Bobby este fiul şefului poliţiei?  Cum de a reuşit să evadeze Vadim?  Cum a reuşit el, cu o singură maşină să elimine poliţia cu 3-4 maşini?) filmul e ok.

Ceea ce nu este OK este faptul că există multă vulgaritate, scene obscene şi violenţă în film.  Dar acestea sunt compensate de felul în care a regizat James Gray acţiunea: crima este secundară prim-planului relaţiei dinamice dintre tata şi doi fii.  Lui Bobby I se desface caracterul bucăţică cu bucăţică.  Lupta tatălui şi a fratelui (acum 20 de ani, când are loc acţiunea filmului poliţia newyorkeză avea înscris pe maşinile lor motto-ul „we own the night”, adică, noi stăpânim noaptea, ca o încurajare de sine în lupta împotriva criminalităţii din cartierele New York-ului) îl lasă rece pe Bobby, până când cei de partea cărora a ales el să trăiască îi atacă familia.  Atunci intervine o frumoasă şi încurajatoare loialitate care trece dincolo de orice sacrificiu pentru a face dreptate şi a aduce răzbunare.

Dau filmului două stele din patru doar pentru că nu m-a pierdut din cauza unui scenariu lipsit de fluiditate şi din cauza unor scene ce au părut la o analiză mai adâncă decupate şi lipite una lângă alta cam stângaci.