The Assassination of Jesse James… 2007

M-am aşezat liniştit în faţa monitorului meu de 24 de ţoli să mă uit la un western: cel cu titlul de mai sus.  Două ore şi patruzeci de minute mai târziu, mă ridicam înţepenit şi plictisit de la un film luuung (poate mai trebuie să adaug câţiva de „u” ca să fiu mai precis), care nu mi s-a părut deloc genul western şi care în afară de câteva minute la început şi mai ales la sfârşit, s-a tot lălăit în mod neinteresant prin tot felul de acţiuni şi personaje secundare, ne-esenţiale (zic eu) în desfăşurarea acţiunii.

Apoi, aş fi vrut mai multe explicaţii cu privire la personajele principale.  O incursiune mai adâncă în viaţa, caracterul şi formarea lui Jesse James (jucat bine de Brad Pitt) şi a ucigaşului său, Robert Ford (jucat de asemenea bine de Casey Affleck).  Curios de cele de mai sus, a trebuit să mă reped până la bibliotecă să împrumut niscaiva cărţi ca să aflu mai multe despre cei doi, când filmul ar fi putut face foarte bine revelaţia în 2 ore şi peste cât ţine.  Dar, cum ziceam, n-a făcut-o. 

Nu ştiu cum a ajuns Jesse atât de faimos, cum a dat în paranoia spre sfârşitul prematur al vieţii sale, cum de a ajuns Robert Ford să-l urască (mai bine zis, cum a degenerat în ură stima şi admiraţia cu care i s-a alăturat banditului la începutul filmului – să nu uităm că-n admiraţia sa, Robert ţinea sub pat o cutie cu lucruri, poze şi tăieturi din ziare plus câteva cărţulii care vorbeau despre Jesse) şi cum de a ajuns până la urmă să fie considerat un laş, deoarece, în imediat primele zile de după uciderea lui Jesse, Ford a fost adulat ca erou.

Oricum, ceea ce mi se pare că a reuşit să facă filmul, subtil deşi superficial, este de a demonstra încă o dată (dacă mai era necesar) cum transformă lumea un caracter reprobabil ca acela al unui tâlhar de teapa lui Jesse în erou popular.  Fenomenul acesta este mai viu şi mai prezent printre noi astăzi mai mult decât oricând, când altfel de tâlhari (staruri de cinema, personalităţi politice, sportivi sau alţi oameni din lumea distracţiilor) devin idolii noştri fără nici o acoperire morală sau de caracter.  Lumea pierde multe ore în faţa TV-urilor sau citind tot felul de reviste dubioase, urmărind viaţa, escapadele şi non-sensurile unor pitici morali.

În sfârşit, două-trei rânduri despre acţiune: suntem introduşi de către regizorul Andrew Dominik în lumea fraţilor James, Frank (Sam Shepard) şi Jesse.  Mare parte din foştii membrii ai bandei de tâlhari erau morţi sau pe la tot felul de închisori.  Fraţii se află înainte de ultima lor lovitură, atacarea şi jefuirea unui tren.  Ca membri ai bandei sunt adunaţi tot felul de oameni de prin ´prejur.  Printre ei, îşi oferă serviciile şi foarte tânărul Robert Ford.  Respins iniţial de Frank dar acceptat mai târziu de către Jesse, Robert va fi când cu banda când în altă parte.  Fratele lui Robert este şi el membru în bandă şi probabil că prezenţa sa acolo este menită să fie ca punct de contact al lui Robert.

Jesse lipseşte din mare parte a mijlocului filmului, care se ocupă de alte personaje minore, neinteresante.  Reapare la sfârşit când ne este prezentat cu un caracter ciudat: pe de o parte, pare un soţ bunşi un tată iuibitor al celor doi copii ai săi, dar este şi paranoic şi cu accente de demenţie.  Soţia lui Jesse (Mary-Louise Parker) apare puţin de tot şi vorbeşte şi mai puţin.

Robert şi cu fratele său sunt ultimii rămaşi cu Jesse (ceilalţi complici au fost fie eliminaţi, fie prinşi de poliţie).  Robert a participat la o luptă internă între unii membri ai bandei şi cu această ocazia a primit „botezul de foc”, adică a împuşcat mortal pe unul dintre bandiţi.  Asta pare să fie fapta care-l arondează definitiv tâlharilor.  Robert începe să tânjească după faimă dar locul este ocupat de Jesse.  Aşa cum spuneam, inexplicabil el începe să-l urască pe Jesse, şi se duce la poliţie pentru a turna pe unii dintre complici şi pentru a le promite predarea pe tavă viu sau mort a lui Jesse.

Jesse a început să facă curăţenie printre tâlhari: caută pe cel vinovat de dispariţia unora şi de prinderea altora.  Aflat acasă la Jesse, Robert încearcă să-şi convingă fratele să devină complice în prinderea sau asasinarea lui Jesse.  Acesta acceptă într-un târziu dar nu ni se spune cum şi de ce.  În sfârşit, într-o zi în urma unui dialog între Jesse şi Robert, cel dintâi înţelege că Robert îi caută moartea.  De ce nu se apără, iar nu am înţeles.  Jesse se dezarmează şi se urcă pe un scaun să îndrepte un tablou; în sticla acestuia îl vede pe Robert cu pistolul scos şi aţintit asupra lui.  Glontele îi curmă viaţa.

Robert devine celebru peste noapte.  Doar că celebritatea este scurtă şi curând lumea îl urăşte pentru omorârea laşă pe la spate a lui Jesse James.  Robert se va retrage împreună cu soţia sa (trecuseră zece ani de la evenimente) la o periferie de oraş unde a cumpărat un local.  El preferă să-şi trăiască zilele în tăcere şi linişte.  Asta până şi el sfârşeşete de un glonţ răzbunător venit din partea unuia care avea ca singure obsesii admiraţia pentru Jesse James şi dispreţul pentru laşul Robert Ford.  Căuta şi acest biet om faima într-un fel în care era evident că nu se ajunge la ea.

Mi-am cumpanit bine steluţele într-o mână şi alta şi-i ofer filmului doar vreo două din patru.  Asta pentru că-s inimos.  Şi pentru filmarea unor peisaje frumoase, pentru care i-aş da lui Roger Deakins mai multe stele decât am.

This is England – 2006

Filmul priveşte cu peste 25 de ani înapoi, la un fenomen social (skinheads) şi la trasnformarea acestuia dintr-o gaşcă de tineri nonconformişti într-o mişcare neo-nazistă cum este cunoscut astăzi. Centrul întâmplărilor este însă copilul de 12 ani Shaun (Thomas Turgoose), care se asociază cu o gaşcă de skinheasds în perioada în care unele grupări cad sub controlul naţionaliştilor.

The Bucket List

Din când în când e bine să ni se amintescă, după teme ca iubirea, răzbunarea, dreptatea, și altele, tema morții.  Adică, noi suntem așa de fragili ca niște molii și ne ducem atât de repede, la o ușoară adiere de cancer sau alte maladii.  Filmul The Bucket List ar vrea să ne amintească că boala care nu a cruțat încă pe nimeni poate lovi pe neașteptate și pe cel puterd de bogat cât și pe cel sărac.

Edward (Jack Nicholson) este proprietar de spitale și extrem de bogat.  Ca (aproape) orice „self made millionaire” este de asemenea încrezut, obraznic, bădăran, cinic și nesimțit.  Spitalele sale au toate câte două paturi pe salon, politică pe care Edward o susține până-n pânzele albe.  Așa că, atunci când Edward este diagnosticat cu cancer, este spitalizat într-o instituție de-a sa, într-o cameră cu două paturi, celălalt pat fiind ocupat de un negru, Carter (Morgan Freeman).  Carter nu e bogat; a fost de meserie mecanic auto, dar visul pe care l-a avut în tinerețe de a termina o facultate, întrerupt de vestea că tânăra sa soție este însărcinată, drept care tatăl copilului trebuie să înceapă neîntârziat să câștige pâinea pentru familie, l-a continuat printr-o citire și auto educare avidă.  Carter este opusul lui Edward din toate punctele de vedere: Carter este căsătorit cu aceeași femeie de peste 40 de ani, Edward a fost căsătorit și divorțat de patru ori.  Carter are lângă el familia, Edward este singur, ajutat doar de un asistent care-i înghite toate măgăriile (și nici măcar nu știm pentru ce!).  Carter citește și se educă în continuare, Edward nu citește decât reviste dușucheate și e interesat doar de sport.  Carter este credincios, Edward este un sceptic 100%.

Bogatul și săracul, incultul și cultul au însă aceeași boală (cancer) și amândoi află în spital că mai au de trăit între șase și douăsprezece luni.  După ce inițial erau fiecare deranjat de celălalt, soarta comună, suferințele asemănătoare, inteligența lui Carter și diagnosticul îi fac pe cei doi să înceapă să comunice și chiar să se împrietenească.  Carter avusese în puținul timp de studenție un profesor ce le dăduse ca temă de casă alcătuirea unei liste de lucruri pe care ar fi vrut să le facă fiecare dintre subiecți înainte de moarte.  Așa că, după aflarea veștii că mai are puțin de trăit, Carter se apucă de alcătuit în scris o astfel de listă.  Edward descoperă lista și intră și el în joc, completând-o cu lucruri care i se par lui demne de a fi făcute înainte de moarte.

Pe lista celor doi apar astfel dorințele de a călători spre destinații exotice (Taj Mahal, piramide, Riviera Franceză, safari, Himalaia), de a sări cu parașuta, de a conduce un Ford Selby sau o Barracuda pe o pistă de curse, să ajute un complet necunoscut sau de a săruta cea mai frumoasă femeie.  Este evident că Edward participă la listă cu lucruri pe care ar trebui Carter să le facă, și pe care el, Edward le va facilita lui Carter punându-și la dispoziție banii, relațiile și jetul personal, ajutând astfel un necunoscut.

Din clipa în care începe urmărirea punctelor de pe listă, filmul m-a pierdut pe mine.  Am pornit la vizionare, frecându-mi mâinile și pregătit (după citirea altor comentarii) să fiu emoționat la lacrimi, dar nu am fost.  Dimpotrivă, nu am simțit nici o emoție decât la spiciul de la sfârșit al lui Edward rostit cu ocazia înmormântării lui Carter.  Mi s-a părut ca ceea ce ar fi trebuit să constitue muzica de fundal a acestei întâlniri cu seriozitatea morții, a devenit atât de gălăgioasă încât a acoperit orice posibilitate de meditare, de introspecție sau conversație.  Chiar și temele mari abordate de cei doi în periplul lor (tema credinței într-un Creator, de exemplu) sunt abordate superficial și lasate într-o doară.  Tema credincioșiei în căsnicie (Carter este credinsios soției sale Virginia, rol jucat de Beverly Todd, chiar și atunci când Edward îl tentează la un restaurant cu o curvă de lux, în timp ce pentru Edward căsnicia a fost ceva de ce își amintește doar în bătaie de joc) este poate mai bine subliniată chiar decât cea a morții și a pregătirii pentru marea călătorie.

În timp ce talentul lui Freeman produce o jucare de rol autentică și solidă, Nocholson a deviat mereu spre scheme de-a sale cu care deja ne-a saturat în alte filme (vezi Anger Management, About Schmidt și As Good As It Gets, ca să numesc doar câteva).  Să nu mai vorbim despre faptul că ceea ce pot face Edward și Carter cu banii celui dintâi, este doar bun de filmele de la Holywood… nu și de viața reală!

Împins de Edward la tot felul de „puncte” de pe listă, Carter își imaginează că acum prietenia și apropierea de Edward îi permite să-i plaseze și el un punct: Edward are o fiică dintr-una din căsătoriile sale, pe care nu a mai văzut-o de ani de zile.  Carter aranjează ca la sfârșitul călătoriei lor, cei doi să fie duși cu mașina la casa fiicei lui Edward.  Acesta, când vede unde a fost dus, explodează în stilul caracteristic… și drumurile celor doi se despart.  Carter nu va mai trăi mult: întors acasă, în timpul pregătirii unei scene intime cu soția sa, Carter are un ultim atac.  Metastaza i-a atins creierul.  Edward aude că prietenul lui este din nou spitalizat, și îl vizitează de ultima oară.  Carter va muri în timpul operației.

După moartea lui Carter, Edward merge și se împacă cu fiica sa; aceasta are o fetiță, pe care Edward o îmbrățișează și o pupă, sărutând astfel cea mai frumoasă femeie din lume!  Apoi ține un discurs scurt dar emoționant la înmormântarea lui Carter.  Vocea lui Freeman, care a început povestirea aceasta, o va continua cu epilogul lui Edward.

Cum ziceam, nu am rămas impresionant de producția aceasta, și cred că regizorul (Rob Reiner) a pierdut ocazia de a ne pune serios pe gânduri cu ce-am face dacă am ști că mai avem de trăit doar câteva luni.  (Unul a fost întrebat ce ar face dacă ar ști că mai are de trăit doar 4 săptămâni, și a răspuns că s-ar duse la soacă-sa: acolo cele 4 sătămâni i-ar părea un an!).  Rămâne să ne gândim la asta pe cont propriu, în timpul nostru liber de cugetare, nu în cel al filmului The Bucket List.  Eu am avut impresia că am urmărit mai degrabă un nou film cu Walter Matthau și Jack Lemmon în stilul The Odd Couple.

Îi dau filmului 2 stele și jumătate din patru.

License to Wed (2007)

În ciuda glumelor sale nesărate şi (adesea) fără perdea, un film în care joacă Robin Williams este dacă nu altceva, măcar distractiv. Adică, râzi până nu mai poţi, apoi ieşi de la film în stradă unde unul e gata-gata să te calce cu maşina, te fereşti de el călcând într-o ciocolată topită pe trotuar, încerci să te ştergi pe pantofi de iarba de alături, dar constaţi că cineva şi-a lăsat câinele să-şi facă nevoile acolo… şi-ţi dai seama că lumea de râs a rămas între cei patru pereţi dintre care ai ieşit, bun venit înapoi în lumea reală!

License to Wed nu intră în categoria filmelor tipice pentru Robin Williams. Ori nu-i lăsat să-şi „facă de cap” de către un regizorul Ken Kwapis (care face o treabă mai bună în show-urile „The Bernie Mac Show”, „Malcolm in the Middle”, „The Office”), ori nu a fost în formă pe tot parcursul filmărilor (ceea ce e aproape imposibil!). M-am aşteptat mai mult şi de la Mandy Moore (despre care încerc să văd dacă nu-mi place mai mult ca cântăreaţă).

Filmul ne prezintă doi tineri care-s gata să se căsătorească (Moore în rolul lui Sadie Jones şi John Krasinski în rolul logodnicului lui Moore, Ben Murphy). Preotul bisericii catolice la care aparţine Sadie (Reverend Frank alias Robin Williams) le cere tinerilor logodnici ca înainte de căsătorie să treacă prin câteva cursuri de pregătire. Pe parcursul acestora, cei doi vor fi învăţaţi să îngrijească copii mecanici din plastic, să-şi renege părinţii, să se certe unul cu celălalt (de când au nevoie viitori căsătoriţi să înveţe să se certe…?), şi alte chestii cu manipulări şi umilinţe. Desigur că aceste cursuri sunt urmărite îndeaproape de Părintele Frank, care cu ajutorul unui copil (jucat de Josh Flitter) împânzeşte cu microfoane dormitorul logodnicilor, şi le urmăreşte fiecare pas şi acţiune. „Focul încercării” este din ce în ce mai fierbinte, până când cei doi se decid că nu sunt meniţi unul pentru celălalt. Mă rog, cel puţin temporar.

Totul e bine când se sfârşeşte cu bine! Adică, filmul acesta, cu cât se sfârşeşte mai repede, cu atât mai bine! Scenele sunt fabricate dintr-un material dezlipit de realitate, care nu se potriveşte nici măcar cu imaginaţia. Umorul este fad, tras de păr. Reverendul Frank este portretizat atât de aproape de imaginea beteagă recent aruncată asupra preoţimii catolice de scandalurile cu abuzurile de copii, încât te scuturi a scârbă. Metodele lui de a preda cele zece porunci, de a se ruga pentru vindecarea cuiva şi de a profera mereu înjurături şi expletive sexuale completează un portret de faţă bisericească care nu poate fi atârnat nici pe pereţii bordelurilor.

Adică, nu zic că nu ar fi bine ca biserica să intervină prin a face ceva ca să prevină creşterea ratei divorţurilor, dar nu cu metodele lui Rev. Frank! Şi nu zic că logodnicii nu ar trebui să se abţină de la sex până după căsătorie, dar s-o facă fără prezenţa părintelui Frank în dormitorul lor!

În rest, filmul este lipsit de orice lucru pozitiv (în afară de sfârşit, desigur, când te ridici repede, îţi iei haina şi pleci pe furiş să nu te vadă cineva că ţi-ai cheltuit banii la porcăria asta!).

I-aş da o jumătate de stea din patru, dar sunt zgârcit! Dacă aş face-o, aş crea nemulţumire din partea unor filme care merită numai o jumate de stea! Aşa că, nu-i dau nimic şi nu vă sfătuiesc nici pe voi să-i daţi ceva: nici măcar o privire!

No Country For Old Men

Frații Joel și Ethan Coen recidivează! După Fargo și alte filme notabile ei revin cu un film care presupun că va primi ceva nominalizări pentru Oscar, măcar pentru imagine, regie și jocul lui Tommy Lee Jones (sheriful Ed Tom Bell).

Pe scurt, acțiunea se petrece pe la anul 1980 în Texas. Llewelyn Moss (jucat de Josh Brolin), locuitorul unui orășel mic, murdar și prăpădit, este într-un deșert din apropiere, la vânătoare de căprioare. Acolo dă peste scena unei crime care s-a petrecut nu cu mult timp în urmă. Mai multe camionete și mașini, împrăștiate în cerc, și cu cadavre pe lângă care bâzâie muștele răspândite printre mașini, ne introduc la acțiunea din următoarele aproximativ două ore. Masacrați aici au fost niște traficanți de droguri. Moss merge pe niște urme și dă peste cadavrul unuia care scăpase din masacru, dar murise mai târziu la umbra unui copac. Lângă cadavru, o geantă cu două milioane de dolari. Moss o ia, fără să realizeze pericolul la care se expune și că se păstrează mai greu banii decât se câștigă.

The Contract (2006)

Un thriller care are majoritatea ingredientelor unui asemenea film, care are și actorii meniți să joace bine și să atragă privitorii (implicit și banii la „box office”) dar care la sfârșit este încă o pierdere de timp de cam 90 de minute adăugată la cele alte câteva mii de minute pierdute la fel!

Morgan Freeman și John Cusack ar trebui să fie ingredientele unei rețete bune a oricărui film, dar deși ambii joacă mulțumitor, filmul pare a fi făcut din bucățele de imagini lipite una lângă alta de un regizor neîndemânatic (Bruce Beresford).

Freeman este un asasin mercenar pe nume Carden, care după uciderea fiului unui politician și după un accident de mașină ajunge la spital. Transportat de către un polițist, încearcă să scape de acesta, mașina ajunge într-o prăpastie, polițistul e pe moarte dar cu ultima răsuflare îl încredințează pe Carden unui turist (Ray Keene jucat de Cusack) care este într-o excursie prin munți cu fiul său (Chris jucat de Jamie Anderson). Ray avea o imagine proastă în fața fiului și excursia aceasta avea menirea de a-i repara imaginea… Ei bine, acum Ray are ocazia să fie erou! Profesor de sport dar fost polițist, se angajează să-l ducă pe Carden și să-l predea autorităților în ciuda obstacolelor (sunt urmăriți de acoliții lui Carden, sunt împiedicați de intemperii și forme de relief sălbatice). Carden se roagă de mai multe ori să-l elibereze, dar rugămințile sale întâlnesc urechi surde.

Acțiunea ajunge la puctul culminant când cei trei se adăpostesc într-o cabană. Aici mai dau și peste… elementul feminin (Megan Dodds), care, desigur, nu poate lipsi din nici o astfel de aventură! După ce scenariul ne scapă de prietenul ei, ea devine „prietena” lui Ray (îi dăm voie că-i văduv și-și poate reface viața, nu?).

Totul e bine când se fârșește cu bine. Singurul care a pierdut ești tu, care nu ai rămas cu nimic din filmul acesta! Noroc că nu l-am văzut la cinema, ci pe un DVD închiriat cu $1/seară. Și am avut ocazia să mai văd și sălbăticia statului în care locuiesc (Washington) deși filmul a fost filmat în… Bulgaria! Mă rog. Se pare că bugetul a fost miculuț și mă îndoiesc că incasările au fost spectaculoase. Poate că Freeman ar trebui să fie mai selectiv cu filmele în care joacă. Că de altfel, nu-i un actor rău.

Shattered (2007)

Filmul ne prezintă o familie care este reușită și fericită din toate punctele de vedere: au situație financiară bună, soții sunt frumoși, se iubesc, soțul (Neil Randall jucat de Gerard Butler) are un serviciu bun și chiar perspective de a fi avansat. Prietenele soției (Abby, rol jucat de Maria Bello) o invidiază că are un soț bun. Soții Randall au o fetiță, Sophie la care țin ca la ochii din cap.

E ziua de naștere a soției. Fetița va fi îngrijită de o doamnă de la o agenție, soția va merge să-și facă de cap cu prietenele până la miezul nopții iar soțul va merge la patronul afacerii unde lucrează pentru o posibilă avansare. Soții Randall se urcă în mașină și pornesc la drum când din scaunul din spate, apare Tom Ryan (Pierce Brosnan) cu un pistol în mână, care le aduce la cunoștință că Sophie a fost răpită și că pentru a îi salva viața, ei trbuie să asculte de el.

Așa încep următoarele 24 de ore de iad pentru Abby și Neil. Tom le cere să facă o mulțime de lucruri, le ia toți banii, cărțile de credit, îi supune la umilințe, îi pune în situații imposibile, ca până la urmă să-i ceară lui Abby să se dezbrace pentru el, iar lui Neil să împuște un nevinovat. Toate acestea se derulează într-un suspans care te face să-ți muști ughiile. Încerci mereu cu mintea să fii înainte cu un pas, câteodată nimerești în ce direcție va merge acțiunea, dar de cele mai multe ori, nu-ți dai seama. Doar înțelegi că sub presiunea lui Tom tot ce au clădit soții Randall în ultimii 210 ani de căsnicie este demolat cărămidă cu cărămidă. Cei doi ajung să se certe, să-și reporșeze infidelități și greșeli din trecut, apoi se împacă iarăși, își dau seama că e un joc mde măcinare psihologică, dar nu înțeleg ce urmărește Tom. Acesta se dovedește a fi mereu cu un pas înaintea lor. După ce Tom o ia pe Abby (aceasta se dezbrăcase în prealabil, apoi se îmbrăcase pentru Tom cu o rochie foarte sexy și cei doi plecaseră chipurile să petreacă împreună) Neil se duce să reclame la poliție răpirea fetiței și a soției. Polițistul de serviciu îi spune că știe, că soția lui tocmai fusese acolo și le-a spus că el va veni cu reclamația, dar că de fapt ea îl părăsește și de aceea este soțul atât de bulversat.

Nu veți afla decât la sfârșit deznodământul acțiunii, și nu am să vi-l spun nici eu. Mike Barker a regizat bine puținii actori ai producției (printre producători, Pierce Brosnan și Mel Gibson). Thrillerul și-a atins ținta deși mie mi se pare că nici un actor nu a strălucit deosebit. Momentele de tensiune au fost bine transmise dar la un moment dat au devenit monotone.

Ei, e un film ce-l vezi o dată, apoi nu mai simți nevoia să-l revizitezi decât peste 10 ani, sau poate nici atunci! Filmul se mai numește și „Butterfly on a wheel”.

Hitman (2007)

Și cum producătorii și regizorii încearcă mereu și fără succes să pună pe marele ecran jocuri video de pe tot felul de alte ecrane, ne trezim din când în când cu câte o producție de genul Hitman. În felul premergătorilor lui (Resident Evil, Matrix, Tomb Rider, și altele), Hitman aduce prea mult din mișcarea mecanică și inexplicabilă (pentru că este ireală) a jocurilor video și prea puțin din arta actoricească. Personajul principal trebuie să fie atent că dușmanii vor apare pe neașteptate de după orice colț, dar el îi va împușca pe toți fără excepție, adunând mereu „bonus points” și câștigând mereu „extra lives” pe care le va folosi data viitoare când va fi la ananghie.

Îmi pare rău pentru Timothy Oliphant (în film, rolul principal adică Agentul 47) pe care l-am urmărit în episoadele producției HBO „Deadwood” și pentru care speram să se găsească un rol principal într-un film, ca să văd dacă are sevă de actor în el, sau doar picături de talent suficient pentru roluri de filme TV. Ei, va trebui să mai aștept… poate la următorul film! Dacă va mai fi unul pentru Oliphant!

Agentul 47 (nu are alt nume) a fost orfan și crescut de o organizație care îi condiționează pe orfanii din grijă să ucidă. La maturitate, toți „absolvenții” cursului de „killeri” o să umble viața întreagă cu capul ras la zero și cu un „bar code” tatuat pe ceafă, la vedere, și vor fi angajați de diferite guverne să facă „the dirty work”. Agentul 47 are misiunea de a-l împușca pe președintele Rusiei, dl. Belicoff (Ulrich Thomsen). Deși nu are obiceiul să greșească ținta, Agentul 47 constată că a doua zi după împușcare, Belicoff apare în public. Mă rog, Agentul 47 a împușcat o dublură.

Acum el se găsește în postura de a fi urmărit de propria agenție, de agenți ruși și de Interpol (un șef de la Interpol pe nume Mike, rol jucat de Dougray Scott). Colac peste pupăză, Agentul 47 care șrie să împulte dar habar nu are să iubească, se trezește cu o prostituată, pe nume Nika (Olga Kurylenko) care a fost cumpărată de un frate de-a lui Belicoff care se ocupă de trafic de orice este ilegal, mai ales de arme. Nika este luată ostatică de Agentul 47, și purtată prin portbagajele mașinilor, dar mai târziu îi câștigă încrederea și chiar i se oferă de câteva ori pentru sex gratuit! Doar că Agentul 47 nu știe ce să facă cu ea. Se pare că o iubește, dar în felul său, apărând-o și purtându-i de grijă.

Călătorim cu cei doi de la St. Petersburg la Moscova, în urmăriri cu mașini, trecând prin hoteluri, străzi înguste, subterane, trenuri, pe sub trenuri, însoțiți de o ploaie de împușcături și sute de morți. Explozii nemaivăzute, jocuri de artificii cum doar americanii știu să facă, ce mai! Agentul 47 este imbatabil. Nu mai rămâne după ce-și termină treaba decât să se asigure că Mike nu-l va urmări (așa că omoară un om în camera de zi a lui Mike cu pistolul acestuia, asigurându-și astfel material de șantaj) și să o protejeze pe Nika de care s-a despărțit cu promisiunea că o va găsi el după ce toate-s gata. Și, o găsește, doar că aici se sfârșește filmul și nu mai știm dacă Nika l-a antrenat pe Agentul 47 în ce-ale dragostei…

Regizorul francez Xavier Gens a făcut o treabă de nota 3. I-o punem în catalog și o să vedem dacă în viitor va învăța de o notă mai mare, ca să nu rămână corigent. Cel puțin regizat o producție cu sute de morți, dar fără prea mult sânge.

Doar atât mai vreau să spun că la cinema am stat lângă niște puștani (de ce i-o fi lăsat pe ăștia părinții să vadă un film care era pentru adolescenți de peste 17 ani) care erau foarte fericiți la izbânzile Agentului 47. Cei ce erau mai tăcuți, aveau mâinile încleștate pe speteaza scaunului din fața lor, și degetele mari se mișcau furibund, ca și cum ar fi jucat un video game pe nume „Hitman”.

Atonement (2007)

Am pornit să văd acest film fără să fi citit cartea omonimă a lui Ian McEwan după care s-a scris scenariul filmului (scenarist Christopher Hampton). Așa că nu pot face o analiză a fidelității cu care s-a redat cartea; o să analizez doar filmul. Să mai spun că nu sunt un fan al filmelor de dragoste. Tocmai de aceea nici nu l-am văzut decât cu câteva zile înainte de a fi luat din cinematografe și trimis la DVD. Cu toată semi-aversiunea mea față de filmele de dragoste, Atonement m-a surprins plăcut, din mai multe puncte de vedere. Este mai mult decât o poveste siropoasă de dragoste, este o relatare unei tragedii care afectează viața personajelor în urma unei minciuni. Dar, despre ce este vorba?

Suntem cu câțiva ani înainte de cel de-al doilea război mondial când ni se prezintă o familie din Anglia (familia Tallis). Doi membri ai familiei sunt aduși în prim-plan: Cecilia (Kiera Knightley) și sora ei în vârstă de 13 ani Briony (rol jucat de Saoirse Ronan , mai târziu, când personajul va avea 18 ani, jucat de Romola Garai, și jucat la bătrânețe de Vanessa Redgrave). De asemenea în prim plan este și fiul unei slujnice care lucrează și el pentru familia Tallis, Robbie (James McAvoy). Lui Briony îi place să scrie mici piese de teatru pe mașina de scris a familiei (de fapt, zgomotul clapelor mașinii de scris devine adesea alături de alte zgomote sincopate ritmul unei muzici de mare efect dealungul filmului – felicitări lui Dario Marianelli!). Piesele de teatru sunt jucate pentru întreaga familie de către alte rudenii (verișori și verișoare) care stau cu familia Tallis. Cecila are alte preocupări. Mai mare cu câțiva ani decât Briony, ea își întreabă inima cu privire la Robbie. Se pare că Robbie și-a pierdut tatăl așa că dl. Tallis i-a plătit o bursă băiatului care a mers la școală la Oxford.

Cecilia și Robbie nu doar că provin din diferite clase sociale, dar par oarecum nepotriviți. Totuși, se pare că Cecilia înclină să-l iubească pe Robbie, și este convinsă că-l iubește mai ales după ce acesta își cere iertare pentru o privire indiscretă pe care i-a aruncat-o lui Cecilia când ea ieșise din apa fântânii arteziene îmbrăcată doar cu o subțire cămașă de corp, fără lenjerie pe dedesubt. Scrisoarea de scuze este și mai curajoasă decât privirea de pe marginea fântânii și ea declanșează o scenă de dragoste între cei doi în biblioteca casei.

Scena din bibliotecă este surprinsă de către Briony, care a văzut de la o fereastră și scena de pe marginea fântânii arteziene. Trebuie să mărturisesc aici că abia după ce am văzut scena din bibliotecă am înțeles ceva din tehnica adoptată de regizorul Joe Wright în redarea povestirii: anume că redarea dublă a mai multor scene era de fapt redarea scenelor văzute atât prin ochii Brioney cât șicum au fost în realitate. Trebuie să înțelegi aceasta, pentru că aici este cheia filmului.

Briony este și ea îndrăgostită de Robbie. Dragoste de fetiță de 12-13 ani. Cu o ocazie s-a aruncat într-un râu să vadă dacă Robbie va sări după ea s-o salveze! Robbie a salvat-o! Dar Briony o iubește și pe Cecilia și față de sora ei mai mare are sentimente protective. Așa că Briony interpretează diferit scenele la care asistă decât sunt ele în realitate. Linia dintre rolul dragostei lui Briony pentru Robbiue și dorința ei de a o proteja pe Cecilia de ceva ce ea înțelege ca dăunător este destul de neclară. Mai ales scena de dragoste din bibliotecă, în care protagoniștii își mărturisesc dragostea unul față de celălalt, văzută de Briony și prin ochii scrisorii de iertare trimisă de Robbie lui Cecilia, pe care Briony a deschis-o și citit-o, pare a fi interpretată de fetița de 13 ani ca fiind o rănire, un rău făcut Ceciliei.

În aceeași seară, doi dintre verișorii lui Briony care-și petreceau vacanța cu familia Tallis dispar. Nota lăsată de ei în urmă spune că ei au fugit pentru a se întoarce la părinți. Toți cei prezenți la un dineu al familiei, printre care și Robbie, și fratele mai mare al fetelor și un prieten de-al lui (Paul Marshall rol jucat de Benedict Cumberbatch) pornesc o acțiune de căutare a gemenilor. În timpul acesteia, Paul Mashal încearcă s-o violeze pe o verișoară de-a familiei. Briony apare la timp pentru a întrerupe violul. Atentatorul fuge, fapta ajunge la cunoștința tuturor, Briony este întrebată dacă știe cine a fost atentatorul și ea spune că a fost Robbie. Poliția este chemată, Robbie este arestat și dus la închisoare.

Aici povestirea se întrerupe și suntem catapultați în anul 1940, la cinci ani de la întâmplările de mai sus, în timpul războiului. Cecilia s-a făcut soră medicală. Robbie iese din închisoare cu condiția să se înroleze în armată și să plece pe front. Cei doi se întâlnesc scurt se tot, ocazie cu care-și promit să își scrie unul altuia, ceea ce și fac. Urmează prezentarea a mai multor scene din război, cu răniți și sânge de partea Ceciliei, cu retragerea trupelor britanice de la Dunkirk de partea lui Robbie. În special mizeria și disperarea de la Dunkirk este redată atât de grafic și perfect de film încât am fost deosebit de impresionat! Și eu care credeam că nu se mai fac filme de acestea!

Pe fondul alternării scenelor legate de Cecilia și de Robbie apare Briony, acum de 18 ani și încercând să devină și ea soră medicală. Ea continuă să scrie și-n școala de surori. Ba chiar la un moment dat, ea pare a afla despre unde locuiește Cecilia și se duce să-și ceară iertare. În timp ce este la Cecilia, din dormitorul acesteia iese Robbie. Cei doi iubiți s-au regăsit, sunt acum împreună, deși sunt încă plini de amărăciune față de Briony pentru tot ce li s-a întâmplat în ultimii ani din cauza unei minciuni. Briony își cere iertare de la amândoi, și promite că se va duce acasă și va da o declarație la poliție cum că ea a mințit cu ani în urmă.

De la scenele acestea sunte din nou trmiși cu mulți ani înainte, și o vedem pe Briony dând un interviu cu ocazia lansării ultimei ei cărți, o carte autobiografică. Vanessa Redgrave joacă acum rolul ei. Briony este suferindă de cancer, nu va mai trăi mult, aceasta este ultima ei carte. Numele personajelor cărții sunt reale, totul este redat așa cum s-a întâmplat… în afară de scena în care ea o vizitează pe Cecilia ca să-și ceară iertare. De fapt, ea pusese acele scene în carte ca să construiască un fel de viitor al celor doi iubiți cum ar fi trebuit el să fie, nu cum a fost în realitate. Deoarece, în realitate, Robbie a murit de septicemie acolo la Dunkirk iar Cecilia a murit la Londra, într-un adăpost inundat în timpul unui atac aerian.

Filmul este încărcat mereu de tensiune, începând cu scenele idilice de la început în care ni se prezintă un domeniu al unei familii bogate de la țară, trecând prin scena de dragoste (încărcată de erotism în ciuda faptului că îndrăgostiții rămân totuși îmbrăcați), prin emoțiile unei fetițe de 13 ani care rămâne cu fața ciudat de imobilă, doar ochii ei participând la acțiune, apoi trecând la scenele războiului, și acestea prezentate când în spatele frontului unde avem răniții și spitalele, când din perspectiva unei armate britanice care se retrage, cu soldați fără nădejde, o armată de peste 300 de mii ce se dezintegrează cântând!

Filmul se derulează încet, încet. La un moment dat înțelegi că încetineala e menită parcă să-ți inducă stări trăite de eroii filmului, cărora, ca și nouă, le se pare că timpul a înțepenit și nu mai vrea să treacă, că durerea și disperarea nu vor mai ajunge niciodată la sfârșit. Mizeria din spital, rănile îngrozitoare, bolnavul cu care vine Briony să vorbească, căruia îi desface pansamentul de la cap numai ca să descopere un craniu din care vreun șrapnel a tăiat o bucată bună, și apoi mereu în prim-plan, chipul lui Robbie, murdar și cu o privire fără nădejde, toate acestea sunt menite să ne descrie nu doar ororile războiului ci și mizeria personală a unor iubiți care au fost aruncați în destinul acesta sumbru de o minciună.

În spatele povestirii, această morală dacă vreți, a urmărilor unei minciuni rămâne pentru mine cel puțin ca marea lecție a acestei pelicule impresionante. Minciuna distruge în ultimă instanță nu dor pe cei împotriva cărora s-a mințit ci și viața mincinosului. Și ca un făcut, în timp ce viața nedreptătțiților este scurtă, mincinosul trăiește o viață lungă, cu o povoară a conștiinței de care nu poate scăpa. Bătrâna Briony începuse acest al douăzecișiunulea roman al ei și ultimul, în timpul școlii de surori medicale…. și nu fusese în stare să-l termine decât acum, înainte de moarte! Să trăiești o viață întreagă sub povoara păcatului și a ceea ce a cauzat acesta în alții, fără să-ți poți cere iertare: iată o urmare teribilă a unei faceri de rău. În ultimă instanță, dincolo de povestire, acesta este un film despre puterea cuvintelor!

Îl recomand adulților; copiii nu vor avea oricum răbdarea să urmărească o peliculă fără „acțiune”.

Enchanted (2007)

Sunt amator de desene animate, trebuie să recunosc! Dar, nu orice fel de desene! Nu pot înghiți decât o anumită cantitate de desene generate de computer! Cred că mi-am luat porția de Shrek, Ice Age, Open Season, sau altele care vi le amintiți! Nu pot spune că îmi plac deosebit, dar în lipsă de altceva și mai ales pentru a-mi forma o părere, mă uit și la ele. Doar că am crescut cu desenele animate desenate cu mână și tânjesc mereu după ele! Poți pune niște desene animate cu Tom și Jerry și m-ai pierdut… în fața televizorului! Și Disney sunt „vinovați” de niște desene de-alea grozave! Vorbind despre desene ce nu-mi plac, mai sunt și altele: alea cu The Simpsons, Family Guy, etc. Prefer să privesc Bambi, Lady and the Tramp, 101 Dalmatians, The Jungle Book, The Lion King, și altele.